Sunt sigur că ați experimentat situații in care concetățeni ai voștri se comportă ca și cum nu le-ar păsa de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Vorbesc despre cei care se opresc să stea de vorbă în dreptul unei uși unde circulația e intensă, cei care se plimbă în grupuri ce ocupă întregul trotuar, cei care discută zgomotos în spații publice, cei care foșnesc ambalaje sau fac comentarii deplasate în cinematograf. Și te enervează atitudinea lor, pentru că îți creează un disconfort inutil, dar protestele se lovesc adesea de indiferența socială sau de apelul la libertatea individuală: ce?!? n‑am voie să mă opresc unde vreau, să merg pe trotuar, să discut cu voce tare? Și m‑am întrebat ce anume face ca acest tip de comportament să fie considerat normal, de ce nu se autocenzurează cei care‑l practică?
Ați băgat de seamă că — intr-un alt sens și cu alte intensități — lucruri similare se întâmplă și în comunitățile create de companii sau în instituțiile de stat. Grupuri mai mari sau mai mici de angajați acționează disjunct unele față de altele, își “stau în drum” reciproc, îngreunându-și munca sau făcând‑o imposibilă, nu neapărat într-un mod deliberat sau premeditat, ci prin simpla consecință a felului în care fiecare dintre ele se manifestă independent, prin simpla ignorare a celorlalți. Discrepanțele se transformă rapid în conflicte, conflictele se transformă uneori în războaie de uzură. Fiecare tabără consideră că adevărul este de partea sa și de aceea e îndreptățită să lupte cu toate armele de care dispune pentru a și‑l impune.
Însă o să spuneți că adevărul nu poate fi niciodată aflat, că fiecare avem adevărul nostru propriu, viziunea noastră asupra lumii care e adevărată pentru că e personală. Poate că da. Avem totuși nevoie de o înțelegere comună, de un adevăr negociat ca acceptabil pentru toți. Și chiar ăsta ne lipsește, chiar pe ăsta nu‑l știm. În lipsa unui adevăr absolut, imaginea unui context acceptat ar fi îndeajuns. Dar cei ce ar trebui să ne‑o zugrăvească, cei ce ar trebui s‑o descrie sunt ei înșiși orbi, dezorientați sau indiferenți: părinți, lideri politici, manageri de companii.
Mi se pare tot mai evident că ne lipsește contextul în aproape orice aspect al vieții noastre. Iar când acesta nu li se oferă, oamenii inventează ei înșiși unul conform cu aspirațiile lor personale, un fel de “cum mi-ar place mie să fie”. Ciocnirea dintre contextele proprii ale fiecărui individ sau grup, inevitabil eterogene și aproape firesc antagonice, creează premizele războiului româno-român, cel la care asistăm de mai bine de douăzeci și cinci de ani incoace în fiecare zi. Pentru că dacă la nivel teoretic toți cădem de acord că, de pildă, bunul simț trebuie să prevaleze, în absența unui context clar nu putem conveni prin ce comportamente ar trebui să se manifeste el practic. Expresia “nu mai există bun simț în ziua de azi” — utilizată inclusiv de persoane care ele însele dau dovadă de nesimțire — nu are nici o valoare de adevăr în lipsa unei clare definiții a formelor concrete pe care bunul simț ar trebui să le îmbrace.
În lumea afacerilor contextul există doar la nivel teoretic, însă e mai întotdeauna gol de semnificație. Fiecare companie, fie ea mare sau mică, își dorește profit, iar acest deziderat al acționariatului este de cele mai multe ori singura declarație despre context. Angajații trebuie să genereze acest profit — asta‑i tot contextul — nimic mai lesne de priceput. Cum să faci asta? Întotdeauna se va găsi un grup de angajați care va crede că trebuie doar să dai impresia că muncești, “să dai bine la șefi”, dar să nu te spetești pentru că “treaba merge și-așa” . Sunt alții care cred că zelul personal este calea spre succes și de aceea se află continuu “în treabă”, în timp ce alții sunt convinși că profitul se naște din fentele aplicate clienților, deci secretul e să‑l “îmbrobodești pe fraier”. Intersecția acestor tipologii umane și a altora neenumerate aici creează ceea ce numim “firma unde lucrez”.
Managerii au și ei viziunile lor personale despre cum trebuie făcute lucrurile — cei mai mulți sunt un soi de control freaks, obsedați să controleze personal totul până la ultimul detaliu, convinși că imaginea de ansamblu este simpla sumă a amănuntelor zilnice. Energiile sunt canalizate mai degrabă către a impune celorlalți propria viziune, decât spre a găsi căile de colaborare, de a găsi confluența ideilor valoroase. Și, până la urmă, cum ai putea să distingi o idee valoroasă atâta timp cât nu înțelegi contextul, nu știi unde te afli și încotro te îndrepți?
Parenting-ul modern e și el adesea bazat pe ignorarea contextului. Părinții își duc copilul într-un spațiu public și îl lasă să se manifeste liber, fără nici o cenzură. Țipătul isteric , tropăiala frenetică și celelalte manifestări excitate ale sale sunt permise — sau chiar încurajate — indiferent de context, pentru că “toți avem copii” și “știi și tu cum e”. Cine protestează nu poate fi decât unul care nu iubește copiii, iar în ochii societății ăsta e cel mai grav păcat pe care cineva îl poate avea. Iar copilul învață de mic că nu trebuie să-și cenzureze pornirile, că nu contează contextul în care se află, că drepturile lui pot încălca drepturile celorlalți. Devenit adult, se comportă așa cum a fost educat.
În fine, la nivel de popor, toți suntem de acord că ar trebui să trăim mai bine însă e peste puterile noastre să definim cum ar fi posibil acest lucru. Vorbim cu mare ușurință despre ce țară minunată avem, ce peisaje, ce locuri extraordinare care merită văzute, dar ne este imposibil să articulăm toate astea într-un context coerent. Suntem de acord mai toți că avem tradiții interesante, potențial turistic, un mediu încă nu foarte poluat, dar nu reușim să definim prin ele un fundal peste care să proiectăm un viitor mai bun. Căutăm un lider mesianic capabil să ne deseneze un destin și votăm ticăloși mediocri care ne adâncesc în confuzie, folosindu-se de ea.
Luați aceste gânduri ca pe o pledoarie pentru limpezirea contextului în care trăim zi de zi fiecare dintre noi, ca pe o invitație de a medita cu toții mai mult la asta.
Lasă un comentariu