Pe vremea când încă nu eram membri ai Uniunii Europene, mă întrebam cu mirare ce anume îi face pe aproape toți românii partizani ai ideii aderării și speram în sinea mea că motivele sunt unele cât se poate de temeinice. Că doresc asta pentru a ne întoarce toți la o uitată scară de valori, pe care să urcăm moral și economic către un alt destin național. Înțelegeam că profunzimea acestei motivații o face inaccesibilă multora, a căror rațiune și educație nu rezonează cu astfel de deziderate. Dar speram că, în termeni poate mai simpliști, românii au deslușit în sfârșit orizontul către care trebuie să ne îndreptăm.
Aflu acum — de la fostul ministru de externe, Andrei Pleșu — că acest consens național a uimit și pe mulți politicieni occidentali, care au citit această determinare în cheia pozitivă a dorinței de progres. Mai târziu, când și-au revenit din reverii, au priceput că românii erau de acord cu aproape toate condițiile preliminare nu pentru că le erau convenabile, ci pentru că nu intenționeau nicidecum să le respecte. Obișnuiți să aplice legea în cinci la sută din cazuri, restul fiind justificabile excepții, românii nu s‑au îndoit nici o clipă că vor putea proiecta către ceilalți europeni acest mod de a privi viața și probabil fiecare dintre noi ne-am spus — într-un fel sau altul — “lasă că vedem noi!”.
Politica lui “lasă că vedem noi” nu este nicidecum inventată de clasa politică actuală. La perfecționarea acestei ideologii — nici de dreapta, nici de stânga, ci mai degrabă liber-schimbistă — lucrăm cu sârg toți românii, în fiecare zi, descurcându-ne. Și dați-mi voie să vă reamintesc că a te descurca — o situație aparent lăudabilă — presupune că mai înainte te-ai încurcat.
Nu e deci de mirare că recenta discuție de la Cotroceni despre reducerea CAS-ului cu 5% de la 1 octombrie s‑a desfășurat în parametrii lui “lasă că vedem noi”. Invitat la o discuție despre fundamentarea economică a măsurii politice, Ponta a acceptat imediat fără să aibă un plan concret despre cum va dezbate subiectul. “Lasă, că o să văd eu ce discut” și‑o fi zis și a luat‑o pe ministra de finanțe cu el, doar așa, ca să fie. Decât să n‑ajungă, mai bine să prisosească.
De partea sa, Băsescu n‑a avut nici o clipă intenția de a găsi o soluție — dovada e faptul că analizele sale erau la rândul lor foarte superficiale, iar propunerea sa de soluționare nu a existat. Nici măcar o structură a discuției nu a fost vizibilă — probabil că planificarea ei s‑a bazat și ea pe universalul principiu “lasă că vedem noi”. Singurul său scop a fost acela de a demonstra cu probe video că guvernul, respectiv Ponta, sunt complet incompetenți. Tot ce‑i lipsea era un pretext pentru a face publică înregistrarea, iar în privința asta a mizat pe fanfaronadele tipice ale premierului care a căzut în plasa întinsă și a declarat prostește că președintele a fost bădăran și că s‑au certat. Nici una, nici alta n‑au fost adevărate.
Juna cu studii de Harvard, deși ar trebui să vină măcar cu ștaiful unui economist adevărat, n‑a găsit altă fundamentare a scăderii CAS-ului decât tot eternul “lasă că o să vedem noi”, adăugând și că în trecut a mai scăzut CAS-ul și a fost bine. Adică “lasă că am mai văzut noi”. Argumentele sale au ținut de trecut și de viitor, nicidecum de prezent, deși a avut proasta inspirație de a invoca niște “studii” care ar susține măsura financiară, pe care însă nu le‑a oferit președintelui. Poate pentru că de fapt nu le avea, poate pentru că — după o scurtă consultare din priviri cu Ponta — a înțeles că trebuie să fie necooperantă.
Privirile teatral-exasperate spre tavan, repetiția obsesivă a explicațiilor de tipul “o să ne descurcăm noi” la întrebările pertinente despre sursele suplimentare de venit care vor acoperi gaura produsă de reducerea CAS-ului, demonstrează clar că Ponta venise la Cotroceni doar ca să pozeze în fața opiniei publice ca un om al dialogului. Planul său includea și previzibila declarație de presă de la final în care să reitereze ideea că Băsescu este un om cu care nu te poți înțelege. Atâta doar că Băsescu s‑a folosit de tactica premierului pentru a‑i organiza o iscusită ambuscadă. Înregistrarea video deconspiră un golănaș incompetent și iresponsabil.
Cât despre sustenabilitatea reducerii CAS-ului, ce să vă spun? Lasă că vedem noi.
15:07
Ministrul de finante e pe tobogan in timp ce premierul cu toata sleahta de baroni raman in picioare. Eu imi imaginez ca s‑a intamplat in felul urmator: s‑a decis la nivelul intelectual Ponta-Dragnea, nu stim daca ministrul de finante s‑a opus in cercul decizional dar nu cred ca avea prea multe de comentat la o decizie luata politic, dupa care Ponta a luat‑o de manuta la presedinte sa‑i justifice propria decizie. Misiune imposibila.
Principiul bolnav aplicat aici e urmatorul: au luat un absolvent de Harvard in guvern nu ca sa participe la procesul decizional, ci ca sa justifice cu un CV deciziile care se iau oricum dupa aceleasi criterii ca intotdeauna, departe de responsabilitate si interes public. Adica e o dovada ca noua generatie scolita, “rodata” in acelasi mediu bolnav, nu are nicio sansa sa schimbe ceva. Ministrul e folosit, denigrat si pus la colt, baronii raman pe val.
15:07
Cu mențiunea că doamna ministru are în orice moment opțiunea de a se autorecuza din guvernul Ponta. Faptul că n‑o face ne arată că încă n‑a ajuns la nivelul maxim de suportabilitate. Fie e din aceeași stofă cu ei, fie suferă de niște naivități colosale. Probabil prima variantă e mai probabilă…
16:07
Nu oricine isi permite un Harvard. Dar deja sunt invidios pe sansele ei in viata 🙂