Nu știu prin ce în­tâm­plare într‑o seară te­le­vi­zo­rul era pe HBO. Nu prea ne mai ui­tăm la filme la te­le­vi­zor în ul­tima vreme — ca­li­ta­tea ce­lor di­fu­zate de HBO nu e cea mai lă­u­da­bilă. Dar, cum spu­neam, în seara aceea s‑a în­tâm­plat să dau chiar peste în­ce­pu­tul fil­mu­lui Clo­ser to the moon al lui Nae Ca­ran­fil. Pen­tru că au­zi­sem tot fe­lul de opi­nii des­pre el, unele po­zi­tive, al­tele dim­po­trivă, mi-am zis că ar fi un bun pri­lej să-mi fac o pă­rere pro­prie.

A fost un pic stra­niu la în­ce­put să mă aco­mo­dez cu po­ves­tea pur ro­mâ­nească na­rată prin re­plici în limba en­gleză. Ori­cât s‑ar fi stră­duit ac­to­rii ame­ri­cani, pro­nun­ția lor nu re­u­șea să re­dea so­no­ri­ta­tea ori­gi­nală a nu­me­lor pro­prii ro­mâ­nești. Dar de în­dată ce am lă­sat acest amă­nunt să treacă în plan se­cun­dar, po­ves­tea pe care Ca­ran­fil o în­fă­ți­șează a curs fi­resc, cap­ti­vându-mă până la sfâr­șit. Clo­ser to the moon este mare me­ta­foră des­pre oa­meni, as­pi­ra­ți­ile lor și sen­sul exis­ten­ței atunci când ți se re­fuză șansa unui des­tin. Și pen­tru că me­ta­fora e mai im­por­tantă de­cât de­ta­li­ile is­to­rice, e ne­voie ca spec­ta­to­rul să re­nunțe la pre­ten­ți­ile de exac­ti­tate do­cu­men­tară ale fil­mu­lui. Nu este o re­con­struc­ție pre­cisă a at­mosfe­rei epo­cii. Ac­to­rii ame­ri­cani nu aveau cum să re­dea cu acu­ra­tețe ati­tu­di­nea bru­tală și vul­gară a an­che­ta­to­ri­lor se­cu­ri­tă­ții, di­a­lo­gu­rile au o pa­tină de ele­ganță care n‑a exis­tat în re­a­li­ta­tea ace­lor tim­puri. Dar toate as­tea mi s‑au pă­rut se­cun­dare atâta timp cât po­ves­tea și‑a de­ru­lat pro­priul său fir epic.

Cinci oa­meni aveau as­pi­ra­ții îna­lte pen­tru vie­țile lor. Vro­iau să fie, vro­iau să facă. Co­mu­nis­mul le‑a re­te­zat șansa la un des­tin. De­ci­zia lor de a ieși din scena vie­ții en fan­fare e una ne­bu­nească, prea pu­țin cre­di­bilă atunci când știi is­to­ria ace­lor ani. Scena pro­nun­ță­rii ver­dic­te­lor de con­dam­nare la moarte e aproape ire­ală. Ea se lă­mu­rește abia mai târ­ziu, când po­ves­tea dă tim­pul îna­poi și se dez­vă­luie pe de-a-ntre­gul. Cinci oa­meni de­cid că e mai bine să pieri de­cât să tră­iești o viață ne­în­sem­nată atunci când ai fi avut pu­te­rea de a‑i da o sem­ni­fi­ca­ție. Cinci oa­meni — într-un mod poate cam me­lo­dra­ma­tic, cam tea­tral — aleg dru­mul drept într‑o țară care atunci s‑a în­doit do­cilă sub apă­sa­rea tim­pu­lui. Cinci oa­meni su­ge­rează că am fi pu­tut re­zista, că ne-am fi pu­tut opune cu pre­țul sa­cri­fi­ci­u­lui.

Un­deva că­tre fi­na­lul po­veș­tii aflăm cum au fost prinși cei cinci după ce au je­fuit ma­șina cu bani a băn­cii: unul din­tre ei — pro­fe­sor de uni­ver­si­tate — are o dis­cu­ție te­le­fo­nică în care spune alt­cuiva că un anume stu­dent “are ceva de va­loare la man­sardă”, că e in­te­li­gent. O ve­cină aude dis­cu­ția și îl de­nunță pe pro­fe­sor că as­cunde o co­moară în po­dul case. În­tâm­plă­tor acolo se află ba­nii fu­rați și în­treg gru­pul este prins. Și, deși scena este ex­trem de scurtă, mi s‑a pă­rut că re­gi­zo­rul a lă­sat in­ten­țio­nat să se în­tre­vadă pu­țin din mo­rala care a fă­cut po­si­bile oro­rile ace­lor vre­muri. Cei mai mulți din­tre cei care au de­ve­nit vic­time ale co­mu­nis­mu­lui — lup­tă­tori din munți, opo­nenți po­li­tici ai co­mu­nis­mu­lui, ță­rani gos­po­dari — au ajuns în mâi­nile se­cu­ri­tă­ții prin con­tri­bu­ția unor tur­nă­tori, a unor in­di­vizi care au de­nun­țat sau chiar au min­țit, mo­ti­vați de ură, in­vi­die și alte umori per­so­nale. Co­mu­nis­mul a fost po­si­bil și pen­tru că prin­tre ro­mâni au exis­tat multe ca­rac­tere mă­runte. Scurta in­cur­siune în di­men­siu­nea mo­rală a tim­pu­ri­lor ace­lea ada­ugă pro­fun­zime po­veș­tii și ne in­vită la re­flec­ție.

Luna era atunci țe­lul cel mai râv­nit al zbo­ru­ri­lor spa­ți­ale, dar și obiec­tul de dis­pută pen­tru su­pre­ma­ția eco­no­mică și mi­li­tară din­tre est și vest. Cei cinci se oferă ca echi­paj al unei ra­chete so­vi­e­tice care să zbo­are în spa­țiu, că­tre Lună, ști­ind că nu se vor mai în­toarce pe Pământ, în­cer­când chiar și din pos­tura de con­dam­nați să dea un sens exis­ten­ței lor: o ul­tima con­tri­bu­ție pen­tru ști­ință. Re­fu­zul, pre­dic­ti­bil de alt­fel, sub­li­ni­ază încă o dată că des­ti­nul era atunci un lux in­ter­zis. Ni­mă­nui nu‑i era în­gă­duit să fie mai aproape de cer.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.