Nu știu prin ce întâmplare într‑o seară televizorul era pe HBO. Nu prea ne mai uităm la filme la televizor în ultima vreme — calitatea celor difuzate de HBO nu e cea mai lăudabilă. Dar, cum spuneam, în seara aceea s‑a întâmplat să dau chiar peste începutul filmului Closer to the moon al lui Nae Caranfil. Pentru că auzisem tot felul de opinii despre el, unele pozitive, altele dimpotrivă, mi-am zis că ar fi un bun prilej să-mi fac o părere proprie.
A fost un pic straniu la început să mă acomodez cu povestea pur românească narată prin replici în limba engleză. Oricât s‑ar fi străduit actorii americani, pronunția lor nu reușea să redea sonoritatea originală a numelor proprii românești. Dar de îndată ce am lăsat acest amănunt să treacă în plan secundar, povestea pe care Caranfil o înfățișează a curs firesc, captivându-mă până la sfârșit. Closer to the moon este mare metaforă despre oameni, aspirațiile lor și sensul existenței atunci când ți se refuză șansa unui destin. Și pentru că metafora e mai importantă decât detaliile istorice, e nevoie ca spectatorul să renunțe la pretențiile de exactitate documentară ale filmului. Nu este o reconstrucție precisă a atmosferei epocii. Actorii americani nu aveau cum să redea cu acuratețe atitudinea brutală și vulgară a anchetatorilor securității, dialogurile au o patină de eleganță care n‑a existat în realitatea acelor timpuri. Dar toate astea mi s‑au părut secundare atâta timp cât povestea și‑a derulat propriul său fir epic.
Cinci oameni aveau aspirații înalte pentru viețile lor. Vroiau să fie, vroiau să facă. Comunismul le‑a retezat șansa la un destin. Decizia lor de a ieși din scena vieții en fanfare e una nebunească, prea puțin credibilă atunci când știi istoria acelor ani. Scena pronunțării verdictelor de condamnare la moarte e aproape ireală. Ea se lămurește abia mai târziu, când povestea dă timpul înapoi și se dezvăluie pe de-a-ntregul. Cinci oameni decid că e mai bine să pieri decât să trăiești o viață neînsemnată atunci când ai fi avut puterea de a‑i da o semnificație. Cinci oameni — într-un mod poate cam melodramatic, cam teatral — aleg drumul drept într‑o țară care atunci s‑a îndoit docilă sub apăsarea timpului. Cinci oameni sugerează că am fi putut rezista, că ne-am fi putut opune cu prețul sacrificiului.
Undeva către finalul poveștii aflăm cum au fost prinși cei cinci după ce au jefuit mașina cu bani a băncii: unul dintre ei — profesor de universitate — are o discuție telefonică în care spune altcuiva că un anume student “are ceva de valoare la mansardă”, că e inteligent. O vecină aude discuția și îl denunță pe profesor că ascunde o comoară în podul case. Întâmplător acolo se află banii furați și întreg grupul este prins. Și, deși scena este extrem de scurtă, mi s‑a părut că regizorul a lăsat intenționat să se întrevadă puțin din morala care a făcut posibile ororile acelor vremuri. Cei mai mulți dintre cei care au devenit victime ale comunismului — luptători din munți, oponenți politici ai comunismului, țărani gospodari — au ajuns în mâinile securității prin contribuția unor turnători, a unor indivizi care au denunțat sau chiar au mințit, motivați de ură, invidie și alte umori personale. Comunismul a fost posibil și pentru că printre români au existat multe caractere mărunte. Scurta incursiune în dimensiunea morală a timpurilor acelea adaugă profunzime poveștii și ne invită la reflecție.
Luna era atunci țelul cel mai râvnit al zborurilor spațiale, dar și obiectul de dispută pentru supremația economică și militară dintre est și vest. Cei cinci se oferă ca echipaj al unei rachete sovietice care să zboare în spațiu, către Lună, știind că nu se vor mai întoarce pe Pământ, încercând chiar și din postura de condamnați să dea un sens existenței lor: o ultima contribuție pentru știință. Refuzul, predictibil de altfel, subliniază încă o dată că destinul era atunci un lux interzis. Nimănui nu‑i era îngăduit să fie mai aproape de cer.
Lasă un comentariu