Zic unii și alții că și‑a revenit piața imobiliară. Așa o fi, n‑am idee dacă au început să se vândă sau nu mai bine apartamentele. Ceea ce constat este că a luat un avânt destul de mare afacerea cu închiriatul de apartamente, ceea ce e bine pentru că mi se pare o idee mult mai bună să poți închiria decât să cumperi — o spune cineva care a făcut credit ca să cumpere un apartament. Cu câțiva ani în urmă închiriatul era mai degrabă un calvar pentru că nu puteai fi sigur cât vei sta într-un loc, în orice moment proprietarul putea fi lovit de ideea subită de a vinde sau de a‑ți ajusta chiria cu vreo 50 de euro mai sus.
Există câteva proiecte imobiliare care cred că se adresează doar lui Țiriac și Columbeanu, așa niște prețuri nesimțite au. Dacă le ignorăm pe alea și le luăm în considerare doar pe celelalte, cele la care îți poți permite să te gândești că ai locui acolo, se poate constata că e o largă ofertă de ansambluri rezidențiale. Dar ce este aia un ansamblu rezidențial? Păi definiția e cam așa: un ansamblu rezidențial este o bucată de teren pe care dezvoltatorul a înghesuit multe blocuri căt de înalte i‑au permis avizul de urbanism și șpaga plătită la primărie, înconjurate de ciment și asfalt pe care sunt trasate locurile de parcare despre care se vor certa în mod organizat viitorii locatari sub privirile binevoitoare ale unui bodyguard care păzește bariera de la intrare. În desenul promoțional se zăresc de obicei și vreo doi-trei copăcei, pe care însă în realitate n‑o să‑i vedeți niciodată. Iar la parterul unuia dintre blocuri va fi amenajat un spațiu generos pentru megaimajul sau carrefourașul dumneavoastră — ca să‑l aveți aproape când v‑o fi foame sau sete.
În autobuz aud în aproape fiecare dimineață o reclamă la un astfel de ansamblu. Un individ recită un text prin care ar trebui să te determine să cumperi de îndată — începe cu “atenție, am zis atenție!” și continuă cu înșiruirea unor prețuri relativ modice de garsoniere și apartamente cu 2 camere, iar la final vine catch-ul de marketing: “șiiiiii, atenție!, totul FĂRĂ COSTURI DE ADMINISTRARE!”. Mai pe românește, după ce ți‑a vândut betoanele, domnul dezvoltator se spală pe mâini de orice implicare și te lasă să te ciorovăiești în voia inimii cu vecinii pentru administrarea părților comune. Teribil chilipir.
Eu unul nu văd mare diferență între ce se propune acum cumpărătorului și cartierele-dormitor ale lui Ceaușescu. Peste treizeci de ani blocurile astea rezidențiale o să arate și ele la fel de jalnic cum arată alea comuniste construite în anii ’70–80. De ce naiba vrem să plătim cu 20 de ani de muncă și liniște sufletească pe niște kitsch-uri de beton?
Lasă un comentariu