Portret de român (II)

În pri­mul epi­sod al aces­tui scurt por­tret al româ­nu­lui vă poves­team des­pre ape­tența noas­tră națio­nală pen­tru scur­tă­tura șme­che­rească, ira­țio­nală și ris­cantă, dar pro­mi­ță­toare a unui câștig fără efort. Poate veți fi con­clu­zio­nat că româ­nul e nece­sar­mente leneș, că nu mun­cește nici­o­dată – ei bine, v‐ati înșe­lat. Știm să și punem osul la treabă atunci când e nevoie. Iată o mos­tră de pri­ce­pere, ilus­trată de un al doi­lea banc defi­ni­to­riu pen­tru români.

* * *

Un șeic arab, putred de bogat, se gân­dea într‐o zi pe ce să‐și mai chel­tu­iască banii și‐i vine ideea să con­stru­iască cel mai per­for­mant avion din lume. Zis și făcut. Adună pe cei mai fai­moși pro­iec­tanți de avi­oane din lume, lucrează ăia vreo doi ani și la final îi aduc pla­nu­rile celui mai per­for­mant apa­rat de zbor. Nu mai tre­buia decât un con­struc­tor care să le pună în prac­tică.

Sunt aduși cei de la Boe­ing. Întră spe­cia­liș­tii lor într‐un han­gar, cio­că­nesc și bocă­nesc vreo două luni și când des­chid ușile han­ga­ru­lui după vreo două luni șei­cul dă cu ochii de o splen­doare de exca­va­tor. Scan­dal, ce e cu exca­va­to­rul, nu știm dom'ne, noi am urmat pla­nu­rile etc. Boe­ing e con­ce­diat. În locul lor sunt che­mați cei de la Air­bus. Intră si ăștia în han­gar, iar cio­că­neli și bocă­neli, după două luni se des­chid ușile han­ga­ru­lui și, din nou, o mân­drețe de exca­va­tor. Iar scan­dal, iar jus­ti­fi­cări, așa reiese din pla­nuri etc. Air­bus, out!

Șei­cul era dis­pe­rat. Chel­tu­ise o avere cu pla­nu­rile și nimeni nu era în stare să îi con­stru­iască avio­nul. Un arab mic și mai negri­cios din suita lui își face curaj și‐i spune că el a făcut facul­ta­tea în Româ­nia și acolo era și o fabrică de avi­oane – poate știu ăia să con­stru­iască un avion că lui i s‐au părut tare des­cur­că­reți româ­nii. În lipsă de alte solu­ții, șei­cul acceptă.

Vin spe­cia­liș­tii de la Aeros­tar, intră în han­gar, din nou cioca‐boca, după două luni vine șei­cul și iese un mai­s­tru plin de unsoare pe față și pe mâini și‐i zice: «șefu', mai ne trebe vreo două săp­tămâni!» Ce mi‐e încă două săp­tămâni, se gân­dește șei­cul, așa că aprobă. La noul ter­men se des­chid în fine ușile han­ga­ru­lui și șei­cul vede o fru­mu­sețe de avion, gata de deco­lare. Entu­zi­as­mat, îl întreabă pe mai­s­trul care ceruse amâ­na­rea: «cum ați făcut dom'ne, de ați scos așa minune de avion când Boe­ing și Air­bus n‐au putut con­strui decât un exca­va­tor?». Nea Gică, mai­s­trul, îl pri­vește cu supe­ri­o­ri­tate și‐i răs­punde: «cum adică?!? păi noi avem expe­riență, ne‐am des­cur­cat, șefu'! prima oară și nouă tot exca­va­tor ne‐a ieșit, da' p‐ormă l‐am mai luat la pilă…»

* * *

Să te des­curci în sen­sul pe care româ­nii îl dau expre­siei nu se rezumă doar la a căuta calea facilă și rapidă. Une­ori asta nu se poate. Une­ori pur și sim­plu tre­buie să iei ce ai la îndemână și să‐l trans­formi în ceea ce ai nevoie. Cel mai cele­bru exem­plu – azi aproape inu­til – era impro­vi­za­rea unei curele de trans­mi­sie pen­tru Dacie din cio­ra­pii neves­tei; orice șofer pre­de­cem­brist știa acest ele­men­tar truc de ama­tor. Curios lucru, aproape nimeni nu ținea în trusa de scule – obli­ga­to­rie în vre­mea aceea – o curea de schimb. Impro­vi­za­ția era prea ten­tantă.

Cu mulți ani în urmă eram într‐o Dacie con­dusă de un ingi­ner sil­vic, pe undeva pe un drum fores­tier cam rupt de ploi. Șofe­rul era cam ten­sio­nat încer­când să găsească locul pe unde roțile ar fi putut trece fără să se împot­mo­lească și luptându‐se în ace­lași timp cu panta des­tul de abruptă. Schim­bând vite­zele cu smu­ci­turi s‐a tre­zit la un moment dat cu schim­bă­to­rul în mână – tija meta­lică, uzată în timp, cedase. A tras frâna de mână, a oprit moto­rul și mi‐a zis: aici rămâ­nem. Min­tea mea de român a sco­to­cit prin cotloa­nele memo­riei și mi‐am amin­tit ce‐mi poves­tise un șofer pro­fe­si­o­nist. Am luat o șuru­bel­niță din trusa de scule a Daciei, am băgat‐o în capă­tul de țeavă rămas din schim­bă­tor și uite așa am ple­cat mai departe.

Se spune că româ­nul poate repara orice, de la cea­sul de mână până la un motor de mașină, cu un patent și o sârmă. Ade­vă­rul e că doar paten­tul e nece­sar, sârme se găsesc pe jos mai în toată țara, pro­ba­bil arun­cate acolo de alți români care știu că mai târ­ziu cineva va avea nevoie de ele.

Dacă vă închi­pu­iți că ches­tia are doar cono­ta­ții nega­tive, vă înșe­lați. Per­so­nal am asis­tat la situ­a­ții in care repre­zen­tanți ai altor nații au capo­tat pen­tru că nu aveau scu­lele nece­sare ca să depă­șească situ­a­ția, în timp ce româ­nul a impro­vi­zat ceva și a rezol­vat pro­blema. Măcar tem­po­rar. Pro­blema noas­tră e că întot­dea­una impro­vi­zăm. Că trans­for­măm excep­ția în regulă. Că nu ne stră­duim să obți­nem rezul­ta­tul per­fect, ci unul medi­o­cru pe care – dacă e nevoie – îl mai luăm la pilă.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu