Portret de român (II)

În primul episod al aces­tui scurt portret al românu­lui vă povesteam despre ape­tența noas­tră națion­ală pen­tru scurtă­tura șmechere­ască, irațion­ală și riscantă, dar promiță­toare a unui câștig fără efort. Poate veți fi con­cluzionat că românul e nece­sar­mente leneș, că nu muncește nicio­dată — ei bine, v‑ati înșe­lat. Știm să și punem osul la tre­abă atunci când e nevoie. Iată o mostră de pri­cepere, ilus­trată de un al doilea banc defin­i­to­riu pen­tru români.

* * *

Un șeic arab, putred de bogat, se gân­dea într‑o zi pe ce să-și mai chel­tu­iască banii și‑i vine ideea să con­stru­iască cel mai per­for­mant avion din lume. Zis și făcut. Adună pe cei mai faimoși proiectanți de avioane din lume, lucrează ăia vreo doi ani și la final îi aduc pla­nurile celui mai per­for­mant aparat de zbor. Nu mai tre­buia decât un con­struc­tor care să le pună în prac­tică.

Sunt aduși cei de la Boe­ing. Întră spe­cial­iștii lor într-un hangar, ciocă­nesc și bocă­nesc vreo două luni și când deschid ușile hangaru­lui după vreo două luni șeicul dă cu ochii de o splen­doare de exca­va­tor. Scan­dal, ce e cu exca­va­torul, nu știm dom'ne, noi am urmat pla­nurile etc. Boe­ing e con­ce­diat. În locul lor sunt chemați cei de la Air­bus. Intră si ăștia în hangar, iar ciocăneli și bocăneli, după două luni se deschid ușile hangaru­lui și, din nou, o mân­drețe de exca­va­tor. Iar scan­dal, iar jus­ti­ficări, așa reiese din pla­nuri etc. Air­bus, out!

Șeicul era dis­perat. Chel­tuise o avere cu pla­nurile și nimeni nu era în stare să îi con­stru­iască avionul. Un arab mic și mai negri­cios din suita lui își face curaj și‑i spune că el a făcut fac­ul­tatea în Româ­nia și acolo era și o fab­rică de avioane — poate știu ăia să con­stru­iască un avion că lui i s‑au părut tare des­cur­căreți românii. În lipsă de alte soluții, șeicul acceptă.

Vin spe­cial­iștii de la Aerostar, intră în hangar, din nou cioca-boca, după două luni vine șeicul și iese un maistru plin de unsoare pe față și pe mâini și‑i zice: «șefu', mai ne trebe vreo două săp­tămâni!» Ce mi‑e încă două săp­tămâni, se gân­dește șeicul, așa că aprobă. La noul ter­men se deschid în fine ușile hangaru­lui și șeicul vede o fru­musețe de avion, gata de deco­lare. Entuzi­as­mat, îl între­abă pe maistrul care ceruse amânarea: «cum ați făcut dom'ne, de ați scos așa min­une de avion când Boe­ing și Air­bus n‑au putut con­strui decât un exca­va­tor?». Nea Gică, maistrul, îl privește cu supe­ri­or­i­tate și‑i răspunde: «cum adică?!? păi noi avem expe­riență, ne-am des­cur­cat, șefu'! prima oară și nouă tot exca­va­tor ne‑a ieșit, da' p‑ormă l‑am mai luat la pilă…»

* * *

Să te des­curci în sen­sul pe care românii îl dau expre­siei nu se rezumă doar la a căuta calea facilă și rapidă. Une­ori asta nu se poate. Une­ori pur și sim­plu tre­buie să iei ce ai la îndemână și să‑l trans­formi în ceea ce ai nevoie. Cel mai cele­bru exem­plu — azi aproape inutil — era improvizarea unei curele de trans­misie pen­tru Dacie din cio­rapii nevestei; orice șofer pre­de­cem­brist știa acest ele­men­tar truc de ama­tor. Curios lucru, aproape nimeni nu ținea în trusa de scule — oblig­a­to­rie în vre­mea aceea — o curea de schimb. Improviza­ția era prea ten­tantă.

Cu mulți ani în urmă eram într‑o Dacie con­dusă de un inginer sil­vic, pe undeva pe un drum forestier cam rupt de ploi. Șoferul era cam ten­sionat încer­când să găsească locul pe unde roțile ar fi putut trece fără să se împot­molească și luptându-se în ace­lași timp cu panta destul de abruptă. Schim­bând vitezele cu smuci­turi s‑a trezit la un moment dat cu schim­bă­torul în mână — tija met­al­ică, uzată în timp, cedase. A tras frâna de mână, a oprit motorul și mi‑a zis: aici rămânem. Mintea mea de român a sco­tocit prin cot­loanele mem­o­riei și mi-am amintit ce-mi poves­tise un șofer pro­fe­sion­ist. Am luat o șurubel­niță din trusa de scule a Daciei, am băgat‑o în capă­tul de țeavă rămas din schim­bă­tor și uite așa am ple­cat mai departe.

Se spune că românul poate repara orice, de la cea­sul de mână până la un motor de mașină, cu un patent și o sârmă. Ade­vărul e că doar paten­tul e nece­sar, sârme se găs­esc pe jos mai în toată țara, prob­a­bil arun­cate acolo de alți români care știu că mai târziu cineva va avea nevoie de ele.

Dacă vă închipuiți că ches­tia are doar cono­tații neg­a­tive, vă înșe­lați. Per­sonal am asi­s­tat la situ­ații in care reprezen­tanți ai altor nații au capotat pen­tru că nu aveau sculele nece­sare ca să depășească situ­ația, în timp ce românul a improvizat ceva și a rezol­vat prob­lema. Măcar tem­po­rar. Prob­lema noas­tră e că întot­deauna improvizăm. Că trans­for­măm excepția în reg­ulă. Că nu ne stră­duim să obținem rezul­tatul per­fect, ci unul mediocru pe care — dacă e nevoie — îl mai luăm la pilă.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu