Ci­tim în presă tot fe­lul de ar­ti­cole care po­ves­tesc des­pre nu­mă­rul mare de șo­meri pe care îl are Ro­mâ­nia, dar care — zic al­ții — nu e chiar așa de mare în ter­meni re­la­tivi. Stră­i­nii se mi­nu­nează cum de avem doar ceva mai mult de pa­tru mi­li­oane de an­ga­jați într‑o țară cu do­uă­zeci de mi­li­oane de lo­cu­i­tori și spun că pro­cen­tele ofi­ci­ale de șo­maj sunt abe­rante, so­co­tind pro­ba­bil doar pe cei care se află sub in­ci­dența unui aju­tor ofe­rit de stat. Iar sta­tis­ti­cile na­țio­nale ne arată că în to­pul na­țio­nal al me­se­ri­i­lor după nu­mă­rul de an­ga­jați pre­do­mină cele care oferă ser­vi­cii (vân­ză­tor, șo­fer, asis­tent sa­ni­tar, ca­dru di­dac­tic) în de­tri­men­tul ce­lor productive.

Toate as­tea al­că­tu­iesc ima­gi­nea unei piețe a mun­cii aflată într‑o to­tală de­grin­go­ladă, păs­to­rită de un stat in­com­pe­tent și in­di­fe­rent. Apa­rent ai spune că prin­ci­pala pro­blemă a ro­mâ­ni­lor e că nu au unde să mun­cească, deci e vina au­to­ri­tă­ți­lor că nu cre­ează un me­diu eco­no­mic care să ge­ne­reze lo­curi de muncă. Este ade­vă­rat, însă când aud afir­ma­ția asta îmi amin­tesc ime­diat cât de greu este să gă­sești un zi­lier în me­diul ru­ral, chiar dacă oferi o com­pen­sa­ție fru­mu­șică. Și dacă ai pu­tea spune că oa­me­nii nu sunt chiar așa de in­te­re­sați de munca cu ziua, o formă oa­re­cum ili­cită de re­la­ție an­ga­jat-an­ga­ja­tor, ce mai poți spune când con­stați că într‑o co­mună de peste 3500 de lo­cu­i­tori nu vrea aproape ni­meni să se an­ga­jeze la o fa­brică de con­fec­ții pen­tru 900 lei pe lună? Și asta într‑o zonă pre­cum Vâl­cea care su­feră enorm de pe urma co­lap­su­lui in­dus­triei chi­mice. Vor ro­mâ­nii să mun­cească? Se pare că nu sunt chiar așa de entuziaști.

Există in­du­bi­ta­bil o ape­tență pen­tru o viață co­modă, o pre­fe­rință care s‑a in­sta­lat pe ne­sim­țite și acum pare să facă parte din cul­tura noas­tră ca po­por. Nu s‑a is­cat din ni­mic, ci a avut niște ră­dă­cini vechi — încă din pe­ri­oada co­mu­nistă orice pă­rinte își do­rea pen­tru co­piii pro­prii o me­se­rie care să‑i ofere o viață mai ușoară, ima­ginând suc­ce­sul ur­ma­și­lor printr‑o slu­jbă de in­gi­ner, con­ta­bil sau pro­fe­sor cu sa­la­riu fru­mu­șel și muncă de bi­rou, însă sis­te­mul co­mu­nist pla­ni­fi­cat avea li­mite bine fi­xate de șco­la­ri­zare și un con­trol foarte ferm al pie­ței mun­cii. După ’89, o dată în­lă­tu­rate aceste ba­ri­ere, so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească și‑a pu­tut în­de­plini as­pi­ra­ți­ile spre co­mo­di­tate, nești­ind și nepăsându‑i care sunt efec­tele pe ter­men lung. Aproape nici unul din­tre ti­ne­rii care azi se în­scriu la fa­cul­tate nu se ima­gi­nează în vi­i­tor în altă parte de­cât la un bi­rou, într‑o clă­dire fru­moasă, cu un sa­la­riu mare, lu­crând niște ches­tii pe un cal­cu­la­tor, având ga­d­ge­tu­rile de ul­timă oră și o ma­șină mișto. Mai mult, nici unul din­tre pă­rin­ții de azi nu-și în­chi­puie alt­min­teri vi­i­to­rul co­pi­lu­lui său. Fa­brici? Agri­cul­tură? Si­gur, co­piii ălorlalți.

Ni­meni nu s‑a în­tre­bat de ce au ve­nit in­ves­ti­to­rii în Ro­mâ­nia în­ce­pând cu mij­lo­cul ani­lor ’90, deși nici atunci nu aveam in­fras­truc­tură. Ni­meni n‑a fă­cut o co­re­la­ție în­tre ora­șele în care au in­ves­tit și con­cen­tra­rea for­ței de muncă deja edu­cate de co­mu­niști (Bra­șov, Crai­ova) sau a cen­tre­lor uni­ver­si­tare (Bu­cu­rești, Cluj, Ti­mi­șoara, Iași). Ni­meni nu s‑a în­tre­bat ce ar tre­bui să pro­ducă mul­ți­mea de uni­ver­si­tăți care pom­pează anual zeci de mii de ab­sol­venți cu spe­cia­li­zări vagi, într‑o to­tală lipsă de co­re­la­ție cu piața de muncă. Avem cohorte de ab­sol­venți de drept, pu­hoaie de eco­no­miști și o mul­țime de in­gi­neri care ori nu au de lu­cru, ori lu­crează în me­se­rii care n‑au nici o le­gă­tură cu pre­gă­ti­rea lor uni­ver­si­tară. Oare asta își do­resc an­tre­pre­no­rii stră­ini, pen­tru asta vin in­ves­ti­to­rii în România?

Peu im­porte. Vi­sul ro­mâ­nesc rămâne nes­min­tit ace­lași: o viață ușoară, bani mulți, muncă pu­țină. Un psi­ho­log îmi po­ves­tea de cu­rând — fără să dea nume — des­pre o pa­cientă tâ­nără care la 25 de ani e de­pri­mată pen­tru că nu câștigă 4000 de euro pe lună și nu are bani pen­tru su­fi­ciente ex­cur­sii în stră­i­nă­tate. Am în­tre­bat ce știe să facă de vrea atâ­ția bani și am aflat că este o ab­sol­ventă obiș­nu­ită de ASE, iar lo­gica după care a cal­cu­lat suma nu este ce va­loare are munca ei, ci cât con­si­deră ea că ar avea ne­voie. Nu e sin­gura. Am în­tâl­nit lo­gica asta foarte frec­vent: când cer nu con­tează ce ofer, ci cât am ne­voie pen­tru viața pe care mi‑o do­resc. Într‑o lume emi­na­mente ca­pi­ta­listă, ro­mâ­nii con­ti­nuă să gân­dească după șa­bloane co­mu­niste: de la fi­e­care să ce­rem după ca­pa­ci­tă­țile sale, fi­e­că­ruia să‑i ofe­rim după ne­voi1.

Nu se poate ima­gina o țară pros­peră acolo unde toate bu­nu­rile vin din im­port, iar oa­me­nii nu fac de­cât să și le vândă în­tre ei. O eco­no­mie să­nă­toasă ex­portă. Ce pu­tem noi ex­porta? Cre­ier, prin in­dus­tria IT. Ser­vi­cii de su­port, prin call center‑e. Ser­vi­cii de con­fec­ții tex­tile, prin in­dus­tria de lohn. Dar pro­duse cine face, dacă nu pen­tru ex­port, atunci mă­car pen­tru uzul ro­mâ­ni­lor, ca să nu chel­tuim toți ba­nii pe im­por­turi? La aceste în­tre­bări nu răs­punde ni­meni. Veți spune că e treaba gu­ver­nu­lui. Da și nu. Atâta timp cât ne vom ima­gina o Ro­mâ­nie a clă­di­ri­lor cu bi­ro­uri mo­derne, unde toată lu­mea in­vârte câ­teva hâr­tii, atâta timp cât vom pro­iecta un ast­fel de țel în min­tea co­pi­i­lor noș­tri, va fi foarte greu ca Ro­mâ­nia să se în­drepte spre alt­ceva de­cât ceea ce e azi: un mall mare și vesel.

* * *

Acum vreo două săp­tămâni am pri­mit în poștă un pli­ant care mă in­vita să-mi duc co­piii în pe­ri­oada de vară la un nur­sery school. L‑am pri­vit cu cu­ri­o­zi­tate, în­cer­când să-mi ima­gi­nez cum ar fi fost dacă aveam acum co­pii mici. Ca să mă con­vingă, pli­an­tul avea tot fe­lul de cu­vinte cheie care ar fi tre­buit să mă atragă: bri­tish cur­ri­cu­lum, a change in edu­ca­tion. Un puști cu mâi­nile și tri­coul pline de vop­sele era do­vada clară că acolo e en­joy­ment, al­tul care pă­rea să țipe cât îl ți­neau plămâ­nii de­mon­stra că e ex­ci­te­ment, iar al tre­i­lea cu o fe­ți­șoară mi­rată era ex­pre­sia vie pen­tru lear­ning. Iar un grup de pa­tru co­pii exem­pli­fi­cau me­se­rii că­tre care vor fi pro­ba­bil ghi­dați de această școală de vară: bank ma­na­ger, tea­cher, ac­tress și miss world. I rest my case.


Note:


  1. În faza su­pe­ri­oară a so­ci­e­tă­ţii co­mu­niste, după ce va dis­pă­rea sub­or­do­na­rea în­ro­bi­toare a in­di­vi­zi­lor faţă de di­vi­ziu­nea mun­cii şi, o dată cu ea, opo­zi­ţia din­tre munca in­te­lec­tu­ală şi munca fi­zică; cînd munca va în­ceta să mai fie nu­mai un mij­loc de exis­tenţă şi va de­veni ea în­săşi prima ne­ce­si­tate vi­tală; cînd, ală­turi de dezvol­ta­rea mul­ti­la­te­rală a in­di­vi­zi­lor, vor cre­şte şi forţele de pro­du­cţie, iar toate iz­voa­rele avu­ţiei co­lec­tive vor ţîşni ca un to­rent — abia atunci li­mi­tele în­guste ale drep­tu­lui bu­r­ghez vor pu­tea fi cu to­tul de­pă­şite şi so­ci­e­ta­tea va pu­tea în­scrie pe stin­dar­dele ei: de la fi­e­care după ca­pa­ci­tăţi, fi­e­că­ruia după nevoi!
    Karl Marx — Cri­tica pro­gra­mu­lui de la Go­tha, 1875

    []


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.