Citim în presă tot felul de articole care povestesc despre numărul mare de șomeri pe care îl are România, dar care — zic alții — nu e chiar așa de mare în termeni relativi. Străinii se minunează cum de avem doar ceva mai mult de patru milioane de angajați într‑o țară cu douăzeci de milioane de locuitori și spun că procentele oficiale de șomaj sunt aberante, socotind probabil doar pe cei care se află sub incidența unui ajutor oferit de stat. Iar statisticile naționale ne arată că în topul național al meseriilor după numărul de angajați predomină cele care oferă servicii (vânzător, șofer, asistent sanitar, cadru didactic) în detrimentul celor productive.
Toate astea alcătuiesc imaginea unei piețe a muncii aflată într‑o totală degringoladă, păstorită de un stat incompetent și indiferent. Aparent ai spune că principala problemă a românilor e că nu au unde să muncească, deci e vina autorităților că nu creează un mediu economic care să genereze locuri de muncă. Este adevărat, însă când aud afirmația asta îmi amintesc imediat cât de greu este să găsești un zilier în mediul rural, chiar dacă oferi o compensație frumușică. Și dacă ai putea spune că oamenii nu sunt chiar așa de interesați de munca cu ziua, o formă oarecum ilicită de relație angajat-angajator, ce mai poți spune când constați că într‑o comună de peste 3500 de locuitori nu vrea aproape nimeni să se angajeze la o fabrică de confecții pentru 900 lei pe lună? Și asta într‑o zonă precum Vâlcea care suferă enorm de pe urma colapsului industriei chimice. Vor românii să muncească? Se pare că nu sunt chiar așa de entuziaști.
Există indubitabil o apetență pentru o viață comodă, o preferință care s‑a instalat pe nesimțite și acum pare să facă parte din cultura noastră ca popor. Nu s‑a iscat din nimic, ci a avut niște rădăcini vechi — încă din perioada comunistă orice părinte își dorea pentru copiii proprii o meserie care să‑i ofere o viață mai ușoară, imaginând succesul urmașilor printr‑o slujbă de inginer, contabil sau profesor cu salariu frumușel și muncă de birou, însă sistemul comunist planificat avea limite bine fixate de școlarizare și un control foarte ferm al pieței muncii. După ’89, o dată înlăturate aceste bariere, societatea românească și‑a putut îndeplini aspirațiile spre comoditate, neștiind și nepăsându‑i care sunt efectele pe termen lung. Aproape nici unul dintre tinerii care azi se înscriu la facultate nu se imaginează în viitor în altă parte decât la un birou, într‑o clădire frumoasă, cu un salariu mare, lucrând niște chestii pe un calculator, având gadgeturile de ultimă oră și o mașină mișto. Mai mult, nici unul dintre părinții de azi nu-și închipuie altminteri viitorul copilului său. Fabrici? Agricultură? Sigur, copiii ălorlalți.
Nimeni nu s‑a întrebat de ce au venit investitorii în România începând cu mijlocul anilor ’90, deși nici atunci nu aveam infrastructură. Nimeni n‑a făcut o corelație între orașele în care au investit și concentrarea forței de muncă deja educate de comuniști (Brașov, Craiova) sau a centrelor universitare (București, Cluj, Timișoara, Iași). Nimeni nu s‑a întrebat ce ar trebui să producă mulțimea de universități care pompează anual zeci de mii de absolvenți cu specializări vagi, într‑o totală lipsă de corelație cu piața de muncă. Avem cohorte de absolvenți de drept, puhoaie de economiști și o mulțime de ingineri care ori nu au de lucru, ori lucrează în meserii care n‑au nici o legătură cu pregătirea lor universitară. Oare asta își doresc antreprenorii străini, pentru asta vin investitorii în România?
Peu importe. Visul românesc rămâne nesmintit același: o viață ușoară, bani mulți, muncă puțină. Un psiholog îmi povestea de curând — fără să dea nume — despre o pacientă tânără care la 25 de ani e deprimată pentru că nu câștigă 4000 de euro pe lună și nu are bani pentru suficiente excursii în străinătate. Am întrebat ce știe să facă de vrea atâția bani și am aflat că este o absolventă obișnuită de ASE, iar logica după care a calculat suma nu este ce valoare are munca ei, ci cât consideră ea că ar avea nevoie. Nu e singura. Am întâlnit logica asta foarte frecvent: când cer nu contează ce ofer, ci cât am nevoie pentru viața pe care mi‑o doresc. Într‑o lume eminamente capitalistă, românii continuă să gândească după șabloane comuniste: de la fiecare să cerem după capacitățile sale, fiecăruia să‑i oferim după nevoi ((În faza superioară a societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, o dată cu ea, opoziţia dintre munca intelectuală şi munca fizică; cînd munca va înceta să mai fie numai un mijloc de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală; cînd, alături de dezvoltarea multilaterală a indivizilor, vor creşte şi forţele de producţie, iar toate izvoarele avuţiei colective vor ţîşni ca un torent — abia atunci limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi!
)).
Nu se poate imagina o țară prosperă acolo unde toate bunurile vin din import, iar oamenii nu fac decât să și le vândă între ei. O economie sănătoasă exportă. Ce putem noi exporta? Creier, prin industria IT. Servicii de suport, prin call center‑e. Servicii de confecții textile, prin industria de lohn. Dar produse cine face, dacă nu pentru export, atunci măcar pentru uzul românilor, ca să nu cheltuim toți banii pe importuri? La aceste întrebări nu răspunde nimeni. Veți spune că e treaba guvernului. Da și nu. Atâta timp cât ne vom imagina o Românie a clădirilor cu birouri moderne, unde toată lumea invârte câteva hârtii, atâta timp cât vom proiecta un astfel de țel în mintea copiilor noștri, va fi foarte greu ca România să se îndrepte spre altceva decât ceea ce e azi: un mall mare și vesel.
* * *
Acum vreo două săptămâni am primit în poștă un pliant care mă invita să-mi duc copiii în perioada de vară la un nursery school. L‑am privit cu curiozitate, încercând să-mi imaginez cum ar fi fost dacă aveam acum copii mici. Ca să mă convingă, pliantul avea tot felul de cuvinte cheie care ar fi trebuit să mă atragă: british curriculum, a change in education. Un puști cu mâinile și tricoul pline de vopsele era dovada clară că acolo e enjoyment, altul care părea să țipe cât îl țineau plămânii demonstra că e excitement, iar al treilea cu o fețișoară mirată era expresia vie pentru learning. Iar un grup de patru copii exemplificau meserii către care vor fi probabil ghidați de această școală de vară: bank manager, teacher, actress și miss world. I rest my case.
Lasă un comentariu