Până acum am po­ves­tit des­pre fe­lul în care ro­mâ­nul ca­ută cu în­ver­șu­nare ca­lea mai ușoară de a‑și atinge țe­lu­rile și des­pre ne­con­ven­țio­nala sa ca­pa­ci­tate de a ajusta lu­cru­rile ne­con­ve­na­bile. S‑ar pu­tea să vă fi creat im­pre­sia unei anume le­je­ri­tăți a vie­ții de ro­mân — dacă s‑a în­tâm­plat așa îmi cer ier­tare și re­vin aici pen­tru a co­recta ima­gi­nea ero­u­lui nos­tru cu o nouă di­men­siune a im­pre­sio­nan­tei sale personalități.

* * *

Pen­tru că me­reu se năș­teau dis­cu­ții des­pre in­ven­ti­vi­ta­tea di­ver­se­lor po­poare și mai ales des­pre cine este cel mai cre­a­tiv din­tre ele, un co­mi­tet in­ter­națio­nal a fost de­sem­nat să or­ga­ni­zeze un con­curs care să sta­bi­lească o dată pen­tru tot­dea­una care este ie­rar­hia mondi­ală în pri­vința asta. S‑au adu­nat deci ex­per­ții in­ter­națio­nali și s‑au gân­dit ce probă ar pu­tea pune în fața com­pe­ti­to­ri­lor ast­fel ca re­zul­ta­tele con­cur­su­lui să fie in­con­tes­ta­bile. După lungi dis­cu­ții se ho­tă­răsc ca fi­e­care par­ti­ci­pant să pri­mească 2 bile iden­tice din oțel și să fie în­cu­iați timp de o zi într‑o ca­meră de câ­țiva me­tri pă­trați com­plet etanșă și ab­so­lut goală, fără nici un ac­ces spre ex­te­rior în afara ușii păzite, iar la ex­pi­ra­rea tim­pu­lui să iasă de acolo cu o in­ven­ție proprie.

Pri­mul în­tră un ame­ri­can care stă cele 24 de ore și iese fe­ri­cit, ex­pli­când cum a fă­cut el din cele două bile o armă pen­tru pro­tec­ția per­so­nală. Apla­uze, fe­li­ci­tări, bravo do­m’ne, foarte in­ge­nios. In­tră apoi un ger­man care iese după o zi cu un per­pe­tuum mo­bile fă­cut din cele 2 bile. Alte apla­uze, ex­tra­or­di­nar, felicitări.

In­tră și un ro­mân și iese după cele 24 de ore cu mâi­nile în bu­zu­nare, fluierând.
— Unde e in­ven­ția dvs?
— N‑am pu­tut, do­m’ne, să in­ven­tez ni­mic cu porcă­ri­ile alea de bile.
— Și bi­lele? Unde sunt?
— Păi una s‑a stri­cat și una s‑a pierdut.

* * *

Ori­unde s‑ar afla, ro­mâ­nul tră­iește prin de­fi­ni­ție într-un me­diu os­til lui. Obiec­tele care îl în­con­joară îi sunt os­tile, ve­ci­nii îl du­ș­mă­nesc și — în ca­zu­rile cele mai grave — îi do­resc moar­tea. E su­fi­cient să ne amin­tim cu­nos­cuta ba­ladă po­pu­lară, Mi­o­rița, care de­pune măr­tu­rie în acest sens. Sau am pu­tea cita chiar is­to­ria po­po­ru­lui ro­mân, un exem­plu de vi­te­jie, os­pi­ta­li­tate și in­te­li­gență, aflat din ne­fe­ri­cire la in­ter­sec­ția unor im­pe­rii co­tro­pi­toare și la­come ce l‑au ex­ploa­tat și obi­dit, privându‑l de soarta mă­reață pe care Dum­ne­zeu a hărăzit‑o nea­mu­lui său. Cum spune chiar în­țe­lep­ciu­nea po­pu­lară: bă­ie­ții buni n‑are noroc!

De­si­gur, în fața unei ast­fel de vi­ci­si­tu­dini omni­pre­zente, tot ce poate face ro­mâ­nul este să se des­curce șme­che­rește, să se adap­teze vi­clean, să re­ziste sub­te­ran. Însă tri­um­ful ade­vă­ru­lui este im­por­tant, iar el nu va ezita să‑l ros­tească, de­nun­țând ne­în­fri­cat această con­spi­ra­ție uni­ver­sală în­drep­tată îm­po­triva sa. De aceea veți ob­serva în lim­ba­jul său uti­li­za­rea frec­ventă a for­me­lor re­fle­xive im­per­so­nale, ce des­criu os­ti­li­ta­tea obiec­te­lor în­con­ju­ră­toare care pre­feră auto­dis­tru­ge­rea de­cât să i se pună la dispoziție.

Obiec­tele nu sunt stri­cate de ci­neva, ci s‑au stri­cat ele în­sele, cel mai pro­ba­bil din ca­uza ră­u­tă­ții lor in­trin­seci. Nu le‑a pier­dut ci­neva — în nici un caz el — ci s‑au pier­dut sin­gure, în mod in­ten­țio­nat, ca să‑i facă în ciudă. Me­ca­nis­mele care ar fi tre­buit să‑l ser­vească nu au în­ce­tat să func­țio­neze su­bit dintr‑o ca­uză iden­ti­fi­ca­bilă și obiec­tivă, ci s‑au dus dra­cu­lui, s‑au f***t. De­fi­ni­tiv, ire­me­di­a­bil, im­pla­ca­bil. Iar ino­cența sa este in­dis­cu­ta­bilă, su­bîn­țe­leasă, completă.

Atunci când in­te­rac­țio­nează cu al­ții re­fle­xi­vi­ta­tea ver­be­lor e din nou omni­pre­zentă, de­mon­strând că ro­mâ­nul e pe de­plin con­ști­ent de os­ti­li­ta­tea ce‑l în­con­joară și nu aș­teaptă ni­mic de la cei­lalți. O ce­rere tre­buie să se aprobe (ea în­săși, pe sine), aju­toa­rele de orice na­tură ar fi ele tre­buie să se dea (de obi­cei la pri­mă­rie, ceea ce in­dică lo­cul nici­de­cum sursa). Uni­ver­sul ro­mâ­nesc este ca o uri­așă masă de bi­li­ard pe care obiec­tele și per­soa­nele se cioc­nesc unele de al­tele, într‑o im­pre­dic­ti­bilă ha­ra­ba­bură planetară.

Con­frun­tat de o eter­ni­tate cu acest me­diu os­til ro­mâ­nul se îna­r­mează cu răb­dare și umor și re­zistă psi­hic în­ju­rând și fă­când ban­curi pe seama du­ș­mă­niei uni­ver­sale cu care se în­fruntă ceas de ceas, ie­șind în­tot­dea­una în­ving­ă­tor pen­tru sim­plul mo­tiv că‑i supraviețuiește.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.