Portret de român (III)

Până acum am povestit despre felul în care românul caută cu înverșunare calea mai ușoară de a‑și atinge țelurile și despre necon­vențion­ala sa capac­i­tate de a ajusta lucrurile necon­ven­abile. S‑ar putea să vă fi creat impre­sia unei anume lejer­ități a vieții de român — dacă s‑a întâm­plat așa îmi cer iertare și revin aici pen­tru a corecta imag­inea eroului nos­tru cu o nouă dimen­si­une a impre­sio­n­an­tei sale per­son­al­ități.

* * *

Pen­tru că mereu se nășteau dis­cuții despre inven­tiv­i­tatea diverselor popoare și mai ales despre cine este cel mai cre­ativ din­tre ele, un comitet inter­național a fost desem­nat să orga­nizeze un con­curs care să sta­bilească o dată pen­tru tot­deauna care este ier­arhia mon­di­ală în priv­ința asta. S‑au adunat deci experții inter­națion­ali și s‑au gân­dit ce probă ar putea pune în fața com­peti­to­rilor ast­fel ca rezul­tatele con­cur­su­lui să fie incon­testa­bile. După lungi dis­cuții se hotărăsc ca fiecare par­tic­i­pant să primească 2 bile iden­tice din oțel și să fie încuiați timp de o zi într‑o cameră de câțiva metri pătrați com­plet etanșă și abso­lut goală, fără nici un acces spre exte­rior în afara ușii păzite, iar la expi­rarea tim­pu­lui să iasă de acolo cu o invenție pro­prie.

Primul întră un amer­i­can care stă cele 24 de ore și iese fericit, explicând cum a făcut el din cele două bile o armă pen­tru pro­tecția per­son­ală. Aplauze, felic­itări, bravo dom'ne, foarte inge­nios. Intră apoi un ger­man care iese după o zi cu un per­petuum mobile făcut din cele 2 bile. Alte aplauze, extra­or­di­nar, felic­itări.

Intră și un român și iese după cele 24 de ore cu mâinile în buzunare, fluierând.
— Unde e invenția dvs?
— N‑am putut, dom'ne, să inven­tez nimic cu por­cări­ile alea de bile.
— Și bilele? Unde sunt?
— Păi una s‑a stri­cat și una s‑a pier­dut.

* * *

Ori­unde s‑ar afla, românul trăiește prin definiție într-un mediu ostil lui. Obiectele care îl încon­joară îi sunt ostile, vecinii îl dușmă­nesc și — în cazurile cele mai grave — îi doresc moartea. E sufi­cient să ne amintim cunos­cuta bal­adă pop­u­lară, Mior­ița, care depune măr­turie în acest sens. Sau am putea cita chiar isto­ria poporu­lui român, un exem­plu de vite­jie, ospi­tal­i­tate și inteligență, aflat din neferi­cire la inter­secția unor imperii cotro­pi­toare și lacome ce l‑au exploatat și obidit, privându‑l de soarta măreață pe care Dum­nezeu a hărăzit‑o nea­mu­lui său. Cum spune chiar înțelep­ci­unea pop­u­lară: băieții buni n‑are noroc!

Desigur, în fața unei ast­fel de vicisi­tu­dini omniprezente, tot ce poate face românul este să se des­curce șmecherește, să se adapteze viclean, să reziste sub­teran. Însă tri­um­ful ade­văru­lui este impor­tant, iar el nu va ezita să‑l ros­tească, denunțând neîn­fricat această con­spir­ație uni­ver­sală îndrep­tată împotriva sa. De aceea veți observa în lim­ba­jul său uti­lizarea frecventă a formelor reflex­ive imper­son­ale, ce descriu ostil­i­tatea obiectelor încon­jură­toare care preferă autodis­trugerea decât să i se pună la dis­poz­iție.

Obiectele nu sunt stri­cate de cineva, ci s‑au stri­cat ele însele, cel mai prob­a­bil din cauza răutății lor intrin­seci. Nu le‑a pier­dut cineva — în nici un caz el — ci s‑au pier­dut sin­gure, în mod intenționat, ca să‑i facă în ciudă. Mecan­is­mele care ar fi tre­buit să‑l servească nu au înc­etat să funcționeze subit dintr‑o cauză iden­ti­fi­ca­bilă și obiec­tivă, ci s‑au dus drac­u­lui, s‑au f***t. Defin­i­tiv, ire­me­di­a­bil, impla­ca­bil. Iar inocența sa este indis­cutabilă, sub­înțe­leasă, com­pletă.

Atunci când inter­acționează cu alții reflex­iv­i­tatea ver­be­lor e din nou omniprezentă, demon­strând că românul e pe deplin conș­tient de ostil­i­tatea ce‑l încon­joară și nu așteaptă nimic de la ceilalți. O cerere tre­buie să se aprobe (ea însăși, pe sine), aju­toarele de orice natură ar fi ele tre­buie să se dea (de obi­cei la primărie, ceea ce indică locul nicide­cum sursa). Uni­ver­sul româ­nesc este ca o uri­așă masă de bil­iard pe care obiectele și per­soanele se cioc­nesc unele de altele, într‑o impre­dictibilă harababură plan­e­tară.

Con­frun­tat de o eter­ni­tate cu acest mediu ostil românul se înarmează cu răb­dare și umor și rezistă psi­hic înjurând și făcând ban­curi pe seama dușmăniei uni­ver­sale cu care se înfruntă ceas de ceas, ieșind întot­deauna învingă­tor pen­tru sim­plul motiv că‑i supraviețuiește.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu