Portret de român (III)

Până acum am poves­tit des­pre felul în care româ­nul caută cu înver­șu­nare calea mai ușoară de a‐și atinge țelu­rile și des­pre necon­ven­țio­nala sa capa­ci­tate de a ajusta lucru­rile necon­ve­na­bile. S‐ar putea să vă fi creat impre­sia unei anume leje­ri­tăți a vie­ții de român – dacă s‐a întâm­plat așa îmi cer ier­tare și revin aici pen­tru a corecta ima­gi­nea ero­u­lui nos­tru cu o nouă dimen­siune a impre­sio­nan­tei sale per­so­na­li­tăți.

* * *

Pen­tru că mereu se năș­teau dis­cu­ții des­pre inven­ti­vi­ta­tea diver­se­lor popoare și mai ales des­pre cine este cel mai cre­a­tiv din­tre ele, un comi­tet inter­națio­nal a fost desem­nat să orga­ni­zeze un con­curs care să sta­bi­lească o dată pen­tru tot­dea­una care este ierar­hia mondi­ală în pri­vința asta. S‐au adu­nat deci exper­ții inter­națio­nali și s‐au gân­dit ce probă ar putea pune în fața com­pe­ti­to­ri­lor ast­fel ca rezul­ta­tele con­cur­su­lui să fie incon­tes­ta­bile. După lungi dis­cu­ții se hotă­răsc ca fie­care par­ti­ci­pant să pri­mească 2 bile iden­tice din oțel și să fie încu­iați timp de o zi într‐o cameră de câțiva metri pătrați com­plet etanșă și abso­lut goală, fără nici un acces spre exte­rior în afara ușii păzite, iar la expi­ra­rea tim­pu­lui să iasă de acolo cu o inven­ție pro­prie.

Pri­mul întră un ame­ri­can care stă cele 24 de ore și iese feri­cit, expli­când cum a făcut el din cele două bile o armă pen­tru pro­tec­ția per­so­nală. Apla­uze, feli­ci­tări, bravo dom'ne, foarte inge­nios. Intră apoi un ger­man care iese după o zi cu un per­pe­tuum mobile făcut din cele 2 bile. Alte apla­uze, extra­or­di­nar, feli­ci­tări.

Intră și un român și iese după cele 24 de ore cu mâi­nile în buzu­nare, flu­ie­rând.
– Unde e inven­ția dvs?
– N‐am putut, dom'ne, să inven­tez nimic cu porcă­ri­ile alea de bile.
– Și bilele? Unde sunt?
– Păi una s‐a stri­cat și una s‐a pier­dut.

* * *

Ori­unde s‐ar afla, româ­nul tră­iește prin defi­ni­ție într‐un mediu ostil lui. Obiec­tele care îl încon­joară îi sunt ostile, veci­nii îl duș­mă­nesc și – în cazu­rile cele mai grave – îi doresc moar­tea. E sufi­cient să ne amin­tim cunos­cuta baladă popu­lară, Mio­rița, care depune măr­tu­rie în acest sens. Sau am putea cita chiar isto­ria popo­ru­lui român, un exem­plu de vite­jie, ospi­ta­li­tate și inte­li­gență, aflat din nefe­ri­cire la inter­sec­ția unor impe­rii cotro­pi­toare și lacome ce l‐au exploa­tat și obi­dit, privându‐l de soarta măreață pe care Dum­ne­zeu a hărăzit‐o nea­mu­lui său. Cum spune chiar înțe­lep­ciu­nea popu­lară: băie­ții buni n‐are noroc!

Desi­gur, în fața unei ast­fel de vici­si­tu­dini omni­pre­zente, tot ce poate face româ­nul este să se des­curce șme­che­rește, să se adap­teze viclean, să reziste sub­te­ran. Însă tri­um­ful ade­vă­ru­lui este impor­tant, iar el nu va ezita să‐l ros­tească, denun­țând neîn­fri­cat această con­spi­ra­ție uni­ver­sală îndrep­tată împo­triva sa. De aceea veți observa în lim­ba­jul său uti­li­za­rea frec­ventă a for­me­lor refle­xive imper­so­nale, ce des­criu osti­li­ta­tea obiec­te­lor încon­ju­ră­toare care pre­feră auto­dis­tru­ge­rea decât să i se pună la dis­po­zi­ție.

Obiec­tele nu sunt stri­cate de cineva, ci s‐au stri­cat ele însele, cel mai pro­ba­bil din cauza rău­tă­ții lor intrin­seci. Nu le‐a pier­dut cineva – în nici un caz el – ci s‐au pier­dut sin­gure, în mod inten­țio­nat, ca să‐i facă în ciudă. Meca­nis­mele care ar fi tre­buit să‐l ser­vească nu au înce­tat să func­țio­neze subit dintr‐o cauză iden­ti­fi­ca­bilă și obiec­tivă, ci s‐au dus dra­cu­lui, s‐au f***t. Defi­ni­tiv, ire­me­di­a­bil, impla­ca­bil. Iar ino­cența sa este indis­cu­ta­bilă, subîn­țe­leasă, com­pletă.

Atunci când inte­rac­țio­nează cu alții refle­xi­vi­ta­tea ver­be­lor e din nou omni­pre­zentă, demon­strând că româ­nul e pe deplin con­ști­ent de osti­li­ta­tea ce‐l încon­joară și nu așteaptă nimic de la cei­lalți. O cerere tre­buie să se aprobe (ea însăși, pe sine), aju­toa­rele de orice natură ar fi ele tre­buie să se dea (de obi­cei la pri­mă­rie, ceea ce indică locul nici­de­cum sursa). Uni­ver­sul româ­nesc este ca o uri­așă masă de bili­ard pe care obiec­tele și per­soa­nele se cioc­nesc unele de altele, într‐o impre­dic­ti­bilă hara­ba­bură pla­ne­tară.

Con­frun­tat de o eter­ni­tate cu acest mediu ostil româ­nul se îna­r­mează cu răb­dare și umor și rezistă psi­hic înju­rând și făcând ban­curi pe seama duș­mă­niei uni­ver­sale cu care se înfruntă ceas de ceas, ieșind întot­dea­una înving­ă­tor pen­tru sim­plul motiv că‐i supra­vie­țu­iește.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu