De 25 de ani fiecare sondaj care măsoară nivelul de încredere al românilor în instituții plasează invariabil pe primele două locuri biserica și armata. Prima este sau ar trebui să fie reprezentanta moralității, a comportamentului etic creștin, reperul nesmintit al cumpănirii și moderației. Cea de‑a doua este simbolul disciplinei și al simțului datoriei. Privită din afară, prin ochii naivi ai unui străin, România pare deci o națiune ale cărei înalte valori morale sunt dublate de un deosebit simț al responsabilității. Noi — cei care trăim înăuntrul său — știm că nu e deloc așa. Și dacă nu morala fermă și nici disciplina autoimpusă nu ne sunt trăsături definitorii ca popor, de unde această preferință pentru cele două instituții?
În cazul armatei lucrurile par a fi simple. Românii au un soi de fetiș colectiv pentru militari, cultivat insistent în perioada anilor comuniști de către autorități. Istoria militară a României nu este prea bogată în evenimente care să explice acest exagerat respect. Faptele de arme de azi nu‑s nici ele o justificare. Luați la bani mărunți, majoritatea românilor ar recunoaște probabil că armata noastră nu e tocmai forța pe care ne-am putea bizui în caz de război. De unde încrederea? Poate din faptul că armata este o ierarhie strictă, o organizație în care regulile sunt simple și neînduplecate — ordinul se execută și nu se discută — iar asta o face credibilă. Cu totul altfel stau lucrurile cu instituția ortodoxiei române.
Ca afacere biserica este condusă cu remarcabilă îndemânare antreprenorială de către o elită a clerului, iar prosperitatea sa nu a făcut decât să crească după căderea comunismului, mai ales după retrocedările de terenuri agricole și forestiere. Biserica etalează forță, biserica poate.
Ca birocrație biserica e construită după reguli și canoane extrem de clare, originând din cartea cărților pe care nimeni nu o poate contesta fără a suferi anatema publică, apărate cu îndârjire de către cler chiar și atunci când ele se dovedesc în complet dezacord cu realitățile contemporane. Biserica este consistentă și coerentă, biserica știe.
Ca organizație biserica e construită perfect piramidal, cu structuri ierarhice bine definite și obiective foarte clare care urmăresc întărirea poziției sociale — popa din sat trebuie să aducă enoriașii în biserică (prin moaște, icoane făcătoare de minuni sau orice alt instrumentar potrivit), iar clerul înalt trebuie să se racordeze la structurile politice decidente pentru a obține facilități (scutiri de taxe, alocări de la bugetul de stat, terenuri pentru construcția de biserici). Biserica are țeluri concrete, biserica vrea.
Biserica știe, poate și vrea. Dar ceea ce o face cu adevărat iubită de români este disponibilitatea sa de a se adapta. La baza piramidei, popa satului sau al cartierului este cel ce mijlocește legătura cu șefii de sus mergând până la șeful cel mare, Iisus. În numele petentului el poate obține fel de fel de derogări — dezlegări de păcate, celebrări de nunți în post — sau aprobări prin extraordinarul instrument numit acatist, care poate oferi împlinirea celor mai varii dorințe, mergând până la aspectele cele mai prozaice și mai materialiste cu putință. Biserica e permisivă.
Și nu doar că birocrația ierarhică este foarte accesibilă pentru soluționarea petițiilor si excepțiilor, dar “funcționarul”, taica popa, este foarte ancorat în realitățile cotidiene, împărtășind aceleași aspirații ca și enoriașii săi: casă, mașină, acareturi. Toate astea nu ar putea fi susținute din salariu, e limpede deci pentru toată lumea că banii de acatiste, cutia milei, taxele de botezuri, nunți și înmormântări sunt dijmuite zdravăn de prea-cucernicii părinți. Românul — mulțumit că i se promite și rezolvarea problemelor lui, dacă nu acum măcar în viața de apoi — declară condescendent: să faci ce spune popa, nu ce face el. Și în completare: fură popa, da’ face ceva și pentru noi.
Nici o altă instituție nu are abilitățile pe care le expune biserica. Este capabilă să ofere justiție, sănătate, ba chiar și prosperitate economică, însă toate doar la nivel de promisiune condiționată de comportamentul bunului creștin care, tot mai des, e chemat să și‑l manifeste financiar — pentru români promisiunea pare să fie îndeajuns, atâta timp cât este repetată continuu. Nici recrutarea viitorilor enoriași nu este lăsată la voia întâmplării — botezul este doar actul formal de “înscriere”, însă noii creștini sunt preluați încă din clasele primare și educați (a se citi îndoctrinați) cu perceptele instituției. Toate elementele esențiale ale existenței unui individ se regăsesc în această uriașă birocrație, de la naștere până la moarte. Nu este de mirare că românii simt nevoia de a pune sub oblăduirea ei nu doar viețile lor, ci și bunurile pe care le dețin. Iar biserica acceptă cu mărinimie să sfințească casele, mașinile, bicicletele, ceasurile și orice alte obiecte prezentate sfântului duh — în fond e un fel de a le lua în custodie, de a‑și extinde prerogativele asupra fiecărui colțișor al societății. E genial preafericitul Daniel, nu?
Prin comparație cu statul incompetent, impotent și dezorganizat, biserica este o administrație paralelă cu politici și strategii clare, o birocrație autoritaristă de succes căreia cetățenii-enoriași i se supun fără crâcnire. Un guvern din umbră, cu mult mai de succes decât cel oficial ce tinde să i se subordoneze docil în schimbul sprijinului care garantează politicienilor că vor avea acces discreționar la partea laică a economiei românești. Cât despre guvernare e cât se poate de simplu: pentru că adevăratul premier al României nu este de aici, de pe pământ, toate lucrurile se întâmplă numai dacă și când dă Dumnezeu. Doamne-ajută!
Lasă un comentariu