Guvernul din umbră

De 25 de ani fie­care son­daj care măsoară nive­lul de încre­dere al româ­ni­lor în insti­tu­ții pla­sează inva­ri­a­bil pe pri­mele două locuri bise­rica și armata. Prima este sau ar tre­bui să fie repre­zen­tanta mora­li­tă­ții, a com­por­ta­men­tu­lui etic creș­tin, repe­rul nes­min­tit al cum­pă­ni­rii și mode­ra­ției. Cea de‐a doua este sim­bo­lul dis­ci­pli­nei și al sim­țu­lui dato­riei. Pri­vită din afară, prin ochii naivi ai unui străin, Româ­nia pare deci o națiune ale cărei îna­lte valori morale sunt dub­late de un deo­se­bit simț al res­pon­sa­bi­li­tă­ții. Noi – cei care trăim înă­un­trul său – știm că nu e deloc așa. Și dacă nu morala fermă și nici dis­ci­plina auto­im­pusă nu ne sunt tră­să­turi defi­ni­to­rii ca popor, de unde această pre­fe­rință pen­tru cele două insti­tu­ții?

În cazul arma­tei lucru­rile par a fi sim­ple. Româ­nii au un soi de fetiș colec­tiv pen­tru mili­tari, cul­ti­vat insis­tent în peri­oada ani­lor comu­niști de către auto­ri­tăți. Isto­ria mili­tară a Româ­niei nu este prea bogată în eve­ni­mente care să explice acest exa­ge­rat res­pect. Fap­tele de arme de azi nu‐s nici ele o jus­ti­fi­care. Luați la bani mărunți, majo­ri­ta­tea româ­ni­lor ar recu­noaște pro­ba­bil că armata noas­tră nu e toc­mai forța pe care ne‐am putea bizui în caz de răz­boi. De unde încre­de­rea? Poate din fap­tul că armata este o ierar­hie strictă, o orga­ni­za­ție în care regu­lile sunt sim­ple și neîn­du­ple­cate – ordi­nul se exe­cută și nu se dis­cută – iar asta o face cre­di­bilă. Cu totul alt­fel stau lucru­rile cu insti­tu­ția orto­do­xiei române.

Ca afa­cere bise­rica este con­dusă cu remar­ca­bilă îndemâ­nare antre­pre­no­ri­ală de către o elită a cle­ru­lui, iar pros­pe­ri­ta­tea sa nu a făcut decât să cre­ască după căde­rea comu­nis­mu­lui, mai ales după retro­ce­dă­rile de tere­nuri agri­cole și fores­ti­ere. Bise­rica eta­lează forță, bise­rica poate.

Ca biro­cra­ție bise­rica e con­stru­ită după reguli și canoane extrem de clare, ori­ginând din car­tea căr­ți­lor pe care nimeni nu o poate con­testa fără a suferi ana­tema publică, apă­rate cu îndâr­jire de către cler chiar și atunci când ele se dove­desc în com­plet dez­a­cord cu rea­li­tă­țile con­tem­po­rane. Bise­rica este con­sis­tentă și coe­rentă, bise­rica știe.

Ca orga­ni­za­ție bise­rica e con­stru­ită per­fect pira­mi­dal, cu struc­turi ierar­hice bine defi­nite și obiec­tive foarte clare care urmă­resc întă­ri­rea pozi­ției soci­ale – popa din sat tre­buie să aducă eno­ri­a­șii în bise­rică (prin moaște, icoane făcă­toare de minuni sau orice alt instru­men­tar potri­vit), iar cle­rul înalt tre­buie să se racor­deze la struc­tu­rile poli­tice deci­dente pen­tru a obține faci­li­tăți (scu­tiri de taxe, alo­cări de la buge­tul de stat, tere­nuri pen­tru con­struc­ția de bise­rici). Bise­rica are țeluri con­crete, bise­rica vrea.

Bise­rica știe, poate și vrea. Dar ceea ce o face cu ade­vă­rat iubită de români este dis­po­ni­bi­li­ta­tea sa de a se adapta. La baza pira­mi­dei, popa satu­lui sau al car­ti­e­ru­lui este cel ce mij­lo­cește legă­tura cu șefii de sus mer­gând până la șeful cel mare, Iisus. În numele peten­tu­lui el poate obține fel de fel de dero­gări – dez­le­gări de păcate, cele­brări de nunți în post – sau apro­bări prin extra­or­di­na­rul instru­ment numit aca­tist, care poate oferi împli­ni­rea celor mai varii dorințe, mer­gând până la aspec­tele cele mai pro­zaice și mai mate­ria­liste cu putință. Bise­rica e per­mi­sivă.

Și nu doar că biro­cra­ția ierar­hică este foarte acce­si­bilă pen­tru solu­țio­na­rea peti­ți­i­lor si excep­ți­i­lor, dar "func­țio­na­rul", taica popa, este foarte anco­rat în rea­li­tă­țile coti­diene, împăr­tă­șind ace­leași aspi­ra­ții ca și eno­ri­a­șii săi: casă, mașină, aca­re­turi. Toate astea nu ar putea fi sus­ți­nute din sala­riu, e lim­pede deci pen­tru toată lumea că banii de aca­tiste, cutia milei, taxele de bote­zuri, nunți și înmor­mân­tări sunt dij­mu­ite zdra­văn de prea‐cucernicii părinți. Româ­nul – mul­țu­mit că i se pro­mite și rezol­va­rea pro­ble­me­lor lui, dacă nu acum măcar în viața de apoi – declară con­des­cen­dent: să faci ce spune popa, nu ce face el. Și în com­ple­tare: fură popa, da' face ceva și pen­tru noi.

Nici o altă insti­tu­ție nu are abi­li­tă­țile pe care le expune bise­rica. Este capa­bilă să ofere jus­ti­ție, sănă­tate, ba chiar și pros­pe­ri­tate eco­no­mică, însă toate doar la nivel de pro­mi­siune con­di­țio­nată de com­por­ta­men­tul bunu­lui creș­tin care, tot mai des, e che­mat să și‐l mani­feste finan­ciar – pen­tru români pro­mi­siu­nea pare să fie înde­a­juns, atâta timp cât este repe­tată con­ti­nuu. Nici recru­ta­rea vii­to­ri­lor eno­ri­ași nu este lăsată la voia întâm­plă­rii – bote­zul este doar actul for­mal de "înscri­ere", însă noii creș­tini sunt pre­lu­ați încă din cla­sele pri­mare și edu­cați (a se citi îndoc­tri­nați) cu per­cep­tele insti­tu­ției. Toate ele­men­tele esen­ți­ale ale exis­ten­ței unui indi­vid se regă­sesc în această uri­așă biro­cra­ție, de la naș­tere până la moarte. Nu este de mirare că româ­nii simt nevoia de a pune sub oblă­du­i­rea ei nu doar vie­țile lor, ci și bunu­rile pe care le dețin. Iar bise­rica acceptă cu mări­ni­mie să sfin­țească casele, mași­nile, bici­cle­tele, cea­su­rile și orice alte obiecte pre­zen­tate sfân­tu­lui duh – în fond e un fel de a le lua în cus­to­die, de a‐și extinde pre­ro­ga­ti­vele asu­pra fie­că­rui col­ți­șor al soci­e­tă­ții. E genial prea­fe­ri­ci­tul Daniel, nu?

Prin com­pa­ra­ție cu sta­tul incom­pe­tent, impo­tent și dez­or­ga­ni­zat, bise­rica este o admi­nis­tra­ție para­lelă cu poli­tici și stra­te­gii clare, o biro­cra­ție auto­ri­ta­ristă de suc­ces căreia cetățenii‐enoriași i se supun fără crâc­nire. Un guvern din umbră, cu mult mai de suc­ces decât cel ofi­cial ce tinde să i se sub­or­do­neze docil în schim­bul spri­ji­nu­lui care garan­tează poli­ti­cie­ni­lor că vor avea acces dis­cre­țio­nar la par­tea laică a eco­no­miei româ­nești. Cât des­pre guver­nare e cât se poate de sim­plu: pen­tru că ade­vă­ra­tul pre­mier al Româ­niei nu este de aici, de pe pământ, toate lucru­rile se întâm­plă numai dacă și când dă Dum­ne­zeu. Doamne‐ajută!


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu