De 25 de ani fi­e­care son­daj care mă­soară nive­lul de în­cre­dere al ro­mâ­ni­lor în in­sti­tu­ții pla­sează in­va­ri­a­bil pe pri­mele două lo­curi bi­se­rica și ar­mata. Prima este sau ar tre­bui să fie re­pre­zen­tanta mo­ra­li­tă­ții, a com­por­ta­men­tu­lui etic creș­tin, re­pe­rul nes­min­tit al cum­pă­ni­rii și mo­de­ra­ției. Cea de‑a doua este sim­bo­lul dis­ci­pli­nei și al sim­țu­lui da­to­riei. Pri­vită din afară, prin ochii naivi ai unui străin, Ro­mâ­nia pare deci o na­țiune ale că­rei îna­lte va­lori mo­rale sunt dub­late de un de­o­se­bit simț al res­pon­sa­bi­li­tă­ții. Noi — cei care trăim înă­un­trul său — știm că nu e de­loc așa. Și dacă nu mo­rala fermă și nici dis­ci­plina auto­im­pusă nu ne sunt tră­să­turi de­fi­ni­to­rii ca po­por, de unde această pre­fe­rință pen­tru cele două instituții?

În ca­zul ar­ma­tei lu­cru­rile par a fi sim­ple. Ro­mâ­nii au un soi de fe­tiș co­lec­tiv pen­tru mi­li­tari, cul­ti­vat in­sis­tent în pe­ri­oada ani­lor co­mu­niști de că­tre au­to­ri­tăți. Is­to­ria mi­li­tară a Ro­mâ­niei nu este prea bo­gată în eve­ni­mente care să ex­plice acest exa­ge­rat res­pect. Fap­tele de arme de azi nu‑s nici ele o jus­ti­fi­care. Lu­ați la bani mă­runți, ma­jo­ri­ta­tea ro­mâ­ni­lor ar re­cu­noaște pro­ba­bil că ar­mata noas­tră nu e toc­mai forța pe care ne-am pu­tea bi­zui în caz de răz­boi. De unde în­cre­de­rea? Poate din fap­tul că ar­mata este o ie­rar­hie strictă, o or­ga­ni­za­ție în care re­gu­lile sunt sim­ple și ne­în­du­ple­cate — or­di­nul se exe­cută și nu se dis­cută — iar asta o face cre­di­bilă. Cu to­tul alt­fel stau lu­cru­rile cu in­sti­tu­ția or­to­do­xiei române.

Ca afa­cere bi­se­rica este con­dusă cu re­mar­ca­bilă în­demâ­nare an­tre­pre­no­ri­ală de că­tre o elită a cle­ru­lui, iar pros­pe­ri­ta­tea sa nu a fă­cut de­cât să cre­ască după că­de­rea co­mu­nis­mu­lui, mai ales după re­tro­ce­dă­rile de te­re­nuri agri­cole și fo­res­ti­ere. Bi­se­rica eta­lează forță, bi­se­rica poate.

Ca bi­ro­cra­ție bi­se­rica e con­stru­ită după re­guli și ca­noane ex­trem de clare, ori­ginând din car­tea căr­ți­lor pe care ni­meni nu o poate con­testa fără a su­feri ana­tema pu­blică, apă­rate cu în­dâr­jire de că­tre cler chiar și atunci când ele se do­ve­desc în com­plet dez­a­cord cu re­a­li­tă­țile con­tem­po­rane. Bi­se­rica este con­sis­tentă și co­e­rentă, bi­se­rica știe.

Ca or­ga­ni­za­ție bi­se­rica e con­stru­ită per­fect pi­ra­mi­dal, cu struc­turi ie­rar­hice bine de­fi­nite și obiec­tive foarte clare care ur­mă­resc în­tă­ri­rea po­zi­ției so­ci­ale — popa din sat tre­buie să aducă eno­ri­a­șii în bi­se­rică (prin moaște, icoane fă­că­toare de mi­nuni sau orice alt in­stru­men­tar po­tri­vit), iar cle­rul înalt tre­buie să se ra­cor­deze la struc­tu­rile po­li­tice de­ci­dente pen­tru a ob­ține fa­ci­li­tăți (scu­tiri de taxe, alo­cări de la bu­ge­tul de stat, te­re­nuri pen­tru con­struc­ția de bi­se­rici). Bi­se­rica are țe­luri con­crete, bi­se­rica vrea.

Bi­se­rica știe, poate și vrea. Dar ceea ce o face cu ade­vă­rat iu­bită de ro­mâni este dis­po­ni­bi­li­ta­tea sa de a se adapta. La baza pi­ra­mi­dei, popa sa­tu­lui sau al car­ti­e­ru­lui este cel ce mij­lo­cește le­gă­tura cu șe­fii de sus mer­gând până la șe­ful cel mare, Ii­sus. În nu­mele pe­ten­tu­lui el poate ob­ține fel de fel de de­ro­gări — dez­le­gări de pă­cate, ce­le­brări de nunți în post — sau apro­bări prin ex­tra­or­di­na­rul in­stru­ment nu­mit aca­tist, care poate oferi îm­pli­ni­rea ce­lor mai va­rii do­rințe, mer­gând până la as­pec­tele cele mai pro­zaice și mai ma­te­ria­liste cu pu­tință. Bi­se­rica e per­mi­sivă.

Și nu doar că bi­ro­cra­ția ie­rar­hică este foarte ac­ce­si­bilă pen­tru so­lu­țio­na­rea pe­ti­ți­i­lor si ex­cep­ți­i­lor, dar “func­țio­na­rul”, taica popa, este foarte an­co­rat în re­a­li­tă­țile co­ti­diene, îm­păr­tă­șind ace­leași as­pi­ra­ții ca și eno­ri­a­șii săi: casă, ma­șină, aca­re­turi. Toate as­tea nu ar pu­tea fi sus­ți­nute din sa­la­riu, e lim­pede deci pen­tru toată lu­mea că ba­nii de aca­tiste, cu­tia mi­lei, ta­xele de bo­te­zuri, nunți și în­mor­mân­tări sunt di­j­mu­ite zdra­văn de prea-cu­cer­ni­cii pă­rinți. Ro­mâ­nul — mul­țu­mit că i se pro­mite și re­zol­va­rea pro­ble­me­lor lui, dacă nu acum mă­car în viața de apoi — de­clară con­des­cen­dent: să faci ce spune popa, nu ce face el. Și în com­ple­tare: fură popa, da’ face ceva și pen­tru noi.

Nici o altă in­sti­tu­ție nu are abi­li­tă­țile pe care le ex­pune bi­se­rica. Este ca­pa­bilă să ofere jus­ti­ție, să­nă­tate, ba chiar și pros­pe­ri­tate eco­no­mică, însă toate doar la nivel de pro­mi­siune con­di­țio­nată de com­por­ta­men­tul bu­nu­lui creș­tin care, tot mai des, e che­mat să și‑l ma­ni­feste fi­nan­ciar — pen­tru ro­mâni pro­mi­siu­nea pare să fie în­de­a­juns, atâta timp cât este re­pe­tată con­ti­nuu. Nici re­cru­ta­rea vi­i­to­ri­lor eno­ri­ași nu este lă­sată la voia în­tâm­plă­rii — bo­te­zul este doar ac­tul for­mal de “în­scri­ere”, însă noii creș­tini sunt pre­lu­ați încă din cla­sele pri­mare și edu­cați (a se citi în­doc­tri­nați) cu per­cep­tele in­sti­tu­ției. Toate ele­men­tele esen­ți­ale ale exis­ten­ței unui in­di­vid se re­gă­sesc în această uri­așă bi­ro­cra­ție, de la naș­tere până la moarte. Nu este de mi­rare că ro­mâ­nii simt ne­voia de a pune sub oblă­du­i­rea ei nu doar vie­țile lor, ci și bu­nu­rile pe care le de­țin. Iar bi­se­rica ac­ceptă cu mă­ri­ni­mie să sfin­țească ca­sele, ma­și­nile, bi­ci­cle­tele, cea­su­rile și orice alte obiecte pre­zen­tate sfân­tu­lui duh — în fond e un fel de a le lua în cus­to­die, de a‑și ex­tinde pre­ro­ga­ti­vele asu­pra fi­e­că­rui col­ți­șor al so­ci­e­tă­ții. E ge­nial prea­fe­ri­ci­tul Da­niel, nu?

Prin com­pa­ra­ție cu sta­tul in­com­pe­tent, im­po­tent și dez­or­ga­ni­zat, bi­se­rica este o ad­mi­nis­tra­ție pa­ra­lelă cu po­li­tici și stra­te­gii clare, o bi­ro­cra­ție au­to­ri­ta­ristă de suc­ces că­reia ce­tă­țe­nii-eno­ri­ași i se su­pun fără crâc­nire. Un gu­vern din um­bră, cu mult mai de suc­ces de­cât cel ofi­cial ce tinde să i se sub­or­do­neze do­cil în schim­bul spri­ji­nu­lui care ga­ran­tează po­li­ti­cie­ni­lor că vor avea ac­ces dis­cre­țio­nar la par­tea laică a eco­no­miei ro­mâ­nești. Cât des­pre gu­ver­nare e cât se poate de sim­plu: pen­tru că ade­vă­ra­tul pre­mier al Ro­mâ­niei nu este de aici, de pe pământ, toate lu­cru­rile se în­tâm­plă nu­mai dacă și când dă Dum­ne­zeu. Doamne-ajută!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.