Rodna cu de toate

Când pleci pe munte ca un om chibzuit, îți faci pla­nuri pen­tru toate sce­nari­ile pe care le poți imag­ina și te gân­dești la ce ar putea merge prost și cum ai putea să pre­vii prob­lemele. Nicio­dată nu vei putea înde­părta com­plet riscurile, dar stră­duința de a te echipa pen­tru cele mai per­icu­loase e sem­nul unui respect pe care îl datorezi muntelui și put­erii sale sub care te vei afla cât timp i‑ai tre­cut pragul. Cu gân­durile astea plec în fiecare drumeție, mai scurtă sau mai lungă, iar până acum m‑am întors teafăr de fiecare dată. Și tot cu gân­durile astea am ple­cat și în Rodna, deși tre­buie să recunosc că munții ăștia mi-au părut de la bun început mai săl­batici și mai neum­blați.

Unii zic că Rodna e Făgărașul din nor­dul țării și nu greșesc. E ceva asemănă­tor în con­for­mația lor, cu căldările glaciare abrupte și stâncării răsărind printre pășu­nile alpine, cu iezere și tăuri și lungi picioare care coboară spre văile împă­du­rite. La fel ca în Făgăraș, spre nord coborârile sunt mai abrupte, iar către miazăzi se întind văi lungi de peste douăzeci de kilo­metri către satele Năsăudu­lui. Dar Rodna e totuși Rodna, e mai domoală în pante, mai puțin aspră pasu­lui. Cus­turile sunt îngă­duitoare, stâncări­ile mai lasă loc unei cărări înier­bate, vâr­furile se avântă doar până pe la 2200 m alti­tu­dine. Doar Piet­ro­sul zvâc­nește cu vreo sută de metri mai sus.

Am ajuns în Borșa după 11 cea­suri istovi­toare de con­dus pe dru­murile românești, bucuroși să găsim cazarea pe care o rez­er­vasem la pen­si­unea unui bel­gian pripășit prin Mara­mureș1. Șoseaua prin­ci­pală, înși­rată ca o funie pe lun­gul văii, era supraa­glom­er­ată căci seara de Sfânta Maria scosese toți locuitorii pe stradă, bucuroși să-și afișeze ținutele de săr­bă­toare. Se cir­cula bară la bară, pre­cum într‑o metropolă euro­peană, căci nu e chip ca un moroșan ade­vărat să nu-și înfățișeze mașina, semn al bunăstării sale de netăgă­duit. Ne aflam la mijlocul lui august și toți cei ce lucrează în Italia se aflau acasă pen­tru câteva zile de vacanță — aveam să aflăm că in urmă­toarele două sâm­bete aveau să aibă loc peste șaizeci de nunți, căci toți cei ce-și puneau pirostri­ile aștep­tau anume întoarcerea acasă a ital­ie­nilor, în sper­anța unor daruri mai bogate.

A doua zi ne-am trezit în tihnă, destul de târziu, iar Kris — bel­gianul —  ne‑a dus cu microbuzul cale de vreo cin­cizeci de kilo­metri până in pasul Rotunda, locul de unde înce­pea traseul nos­tru. Am ajuns acolo după unsprezece dimineața, destul de târziu, dar prima etapă a dru­mu­lui nos­tru era rel­a­tiv scurtă: vâr­ful Ineu2. Am por­nit la drum aproape direct în golul alpin, căci pășu­nile coboară foarte jos. Am tre­cut pe lângă două stâni, la prima având furcă nițel cu un câine mai vred­nic, apoi am început primul urcuș spre vâr­ful Nichi­taș pe care nu l‑am atins com­plet, ocolindu‑l pe o curbă de nivel la vreo treizeci de metri sub punc­tul cel mai înalt. Traseul a urmat apoi un drum forestier pe care am întâl­nit mai multe mașini par­cate — mai târziu aveam să aflăm că pasagerii lor erau mai la deal, la grătare. Am mărșăluit câțiva kilo­metri buni până am ajuns pe coama unui picior ce urca spre vâr­ful Ineuț — de aici am apu­cat un alt traseu, către lacurile Lala și șaua Ineuț.

Cam pe aici a început și ploaia, mai întâi slabă și aparent inocentă, apoi întețită și pătrun­ză­toare. Urcând susținut cu echipa­men­tul de ploaie, tran­spi­ram abun­dent — ce nu făcea ploaia făcea apa ce ieșea prin fiecare cen­timetru de piele. Moralul scădea simți­tor, noroc că norii s‑au dus peste creastă și am putut scoate peler­inele. Ineul era cuprins de ceață și tot ce speram era să găsim refugiul liber, ca să nu tre­buiască să facem cale întoarsă la lacul Lala Mică pe lângă care toc­mai urcasem, sin­gu­rul loc de cam­pare apropiat de creastă. Norocul ne‑a surâs și am ajuns primii la micul refugiu, con­struit pen­tru doar patru per­soane3. Noi eram cinci și eram hotărâți să încăpem cu toții, ceea ce nu a fost chiar sim­plu având în vedere că suprafața totală este de cinci metri pătrați din care trei sunt pri­ci­urile. Dar unde e bunăvoință, e și putință. După câteva supe calde, moralul ne‑a cres­cut din nou, iar vre­mea de afară s‑a hotărât să con­tribuie și ea, risipind ceața norilor pen­tru a ne oferi scurte reprize de priv­eliște asupra văilor sudice.

Noaptea, pe la unu si jumă­tate, m‑am trezit ca să dau curs unor impul­suri filo­zofice. Afară, în noaptea nu foarte întunecată, cerul se limpezise binișor, oferind panorama satelor năsău­dene, strălu­cind feeric sub câtiva vălă­tuci de ceață ce păreau roșii de la luminile calde ale satelor. I‑am trezit si pe ceilalți, căci priv­eliștea merita să-ți între­rupi som­nul și ne-am bucu­rat împre­ună câteva minute de spec­ta­colul noc­turn.

A doua zi am por­nit devreme, mai întâi cu ultimul urcuș pe Ineu, pe care l‑am găsit senin și puțin vân­tos, plutind impe­r­ial peste marea alpină de nori din jur. Am apu­cat apoi pe Coasta Net­edă și am zorit pe ea cât am putut. Dis­tanțele sunt însă destul de mari, iar ultima porți­une din partea aceasta de traseu ne‑a solic­i­tat puțin abil­itățile de cățărare — sunt vreo două-trei porți­uni unde tre­buie să pui mâna pe stâncă, nimic extra­or­di­nar însă. Pe la vâr­ful Omu­lui părea că am răzbă­tut în sfârșit, dar put­er­ile unora din­tre noi se cam sub­ți­aseră neaștep­tat și rit­mul a scăzut. Am con­tin­uat până pe vâr­ful Gărgălău deja împărțiți în două grupuri, unii înainte și alții mai în urmă, semn că aveam a lua decizii în curând.

Ne-am oprit pen­tru zece minute în șaua Gărgălău pen­tru pauza de prânz, alun­gați iute de o ploaie ce a început pe neaștep­tate, toc­mai când încer­cam să ne relaxăm puțin. Era deja tre­cut de ora două și noi nu tre­cusem de jumă­tatea etapei ce ne‑o pro­pus­esem, ținta fiind lacul La Cărți. Am mai mers vreun ceas până aproape de șaua Galați când a tre­buit să con­statăm că avem o prob­lemă: până la des­ti­nație se parea că nu vom reuși să ajungem, un loc de cam­pare cu apă mai apro­priat nu prea mai era (sau nu știam noi să fie) și chiar dacă am fi găsit un ast­fel de loc etapa a treia ar fi fost prea lungă, mai ales după o noapte de dor­mit în cort. Era vre­mea să luăm o decizie, iar reg­ula e sim­plă: sig­u­ranța trece înain­tea oricărui alt cri­teriu. Cel mai sigur era să coborâm spre Borșa și să renunțăm la ultima etapă, chiar cu regre­tul de a nu atinge Piet­ro­sul, cel mai înalt vârf al Rod­nei.

Am luat‑o deci în jos spre cal­darea Puz­drele și am coborât până la fosta cabană Puz­drele, acum com­plet dis­trusă în urma unui incendiu. Un băr­bat care părea să aibă in grijă vac­ile ce păsteau în poiana largă ne‑a spus că focul a fost pus intenționat. L‑am între­bat cât mai e până în Borșa și ne‑a asig­u­rat că în patruzeci de minute sun­tem acolo. Mi s‑a părut un pic cam puțin, dar mi-am zis că poate nu am eu per­cepția corectă a dis­tanțelor. Pen­tru că promi­si­unea civ­i­liza­ției era așa de apropi­ată am renunțat la ideea de a campa acolo și ne-am con­tin­uat dru­mul. Zece kilo­metri mai departe și două cea­suri jumă­tate mai târziu ne-am dat seama că indi­vidul voise să scape de noi, neplăcându‑i prob­a­bil ideea unui cort în prea­jma stânei. De ce, nu vă pot spune…

Dru­mul până în Borșa a fost unul din­tre cele mai chi­nu­itoare pe care le-am străbă­tut vre­o­dată. Am tra­ver­sat porți­uni cu noroaie, apoi porți­uni cu pia­tră care-ți măcinau picioarele, am mărșăluit pe curba de nivel, urcând vreo două muchii de deal, înainte de coborârea finală spre oraș, apoi am străbă­tut mean­drele largi ale unui drum de macadam care șer­puia printre pro­pri­etățile borșe­nilor, lungind parcă la infinit dis­tanța până la asfalt, acolo unde speram să găsim o posi­bil­i­tate de trans­port auto până la pen­si­une. Pe lângă noi tre­ceau din când în când mașini de teren sau ATV-uri, unul con­dus de un copil care nu cred că avea mai mult de zece ani. Până la urmă tot bel­gianul nos­tru, Kris, ne‑a recu­perat cu microbuzul, ducându-ne în par­adisul unei camere cu duș și pat.

Seara am încheiat‑o cu mân­care din trais­tele noas­tre — ne rămăs­ese destulă — și cu bere de la o prăvălie din apro­priere. Voia bună a revenit iute și am uitat de greutățile zilei, con­statând cu toții că Rodna ne‑a oferit o expe­riență com­pletă, de la extaz la dis­per­are, de la soare strălu­ci­tor la ploaie, de la pia­tră la noroaie, de la ceață de nepătruns la priv­eliști uluitoare. Și, până la urmă, nu asta căutăm când urcăm cărările muntelui?

Fotografii și traseu

  1. Am stat la pen­si­unea Borșa-Turism, unde condiți­ile sunt con­ven­abile, în regim de două mar­garete. Dacă nu sun­teti pre­tențioși, e ok. []
  2. Se cuvine o lămurire: cea mai com­pli­cată prob­lemă în munții Rod­nei este plan­i­fi­carea etapelor în funcție de locurile unde se găsește apă și unde se poate campa. Pen­tru cei ce por­nesc din pasul Rotunda sin­gurele opți­uni sunt lacurile Lala Mică și Lala Mare — sau refugiul de sub vâr­ful Ineu — și șaua Gărgălău. Prima opține e prea aproape, cea de‑a doua e prea departe. []
  3. Refugiul este refă­cut de aso­ci­ația haipemunteiasi.ro. Mulțu­miri pe această cale pen­tru efor­tul lor. []

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Mă bucur că v‑ați întors sănă­toși. Fie ca atin­gerea cul­milor și expe­riența ste­lară să fie parte a vieții voas­tre coti­di­ene, ori­unde v‑ați afla și orice ați face. Știu, nu e ziua voas­tră, dar nu știu ce mi‑a venit cu urările astea.

  2. David Dragos

    Imi pare rau ca v‑am ratat si de data asta.Astep poze 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu