Cum să ajungi în rai

Pi­si­cile noas­tre dorm. Sin­gu­rele lor griji sunt să mă­nânce, să se joace și să doarmă. Îmi în­chi­pui că așa arată ra­iul pi­si­cesc, un loc unde ni­meni nu le su­pără, unde e mân­care din bel­șug, unde sunt pete de soare în care să le­ne­vești și să torci și lo­curi moi si pu­foase nu­mai bune pen­tru som­nul adânc. Pi­si­cile noas­tre, ca orice alte pi­sici, nu au însă no­țiu­nea ra­i­u­lui. În pri­mul rând pen­tru că — lip­site de con­ști­ință — nu-și an­ti­ci­pează sfâr­și­tul. Bă­nu­iesc că ani­ma­lele per­cep vi­i­to­rul doar într‑o in­fimă frac­țiune a com­ple­xi­tă­ții sale, mai de­grabă in­s­tinc­tual, prin ne­voia de a se re­pro­duce. În ab­sența vi­i­to­ru­lui sfâr­și­tul e o im­po­si­bi­li­tate. Când nu există sfâr­șit, ra­iul e un nonsens.

Une­ori mă gân­desc că exact ceea ce ne de­o­se­bește de ani­male — ca­pa­ci­ta­tea de a ne croi un des­tin pro­iec­tându-ne un vi­i­tor — nu e doar un dar, ci și un bles­tem. Căci odată cu per­cep­ția des­ti­nu­lui avem și per­cep­ția fi­ni­tu­di­nii noas­tre și asta ge­ne­rează o frică ce ne‑a îm­pins să fa­bri­căm false pla­toșe îm­po­triva tim­pu­lui, să ne min­țim că pu­tem de­veni ne­mu­ri­tori. Așa am in­ven­tat ra­iul și din el re­li­gi­ile, auto­con­di­ționându-ne ac­ce­sul în el de res­pec­ta­rea unor re­guli ce par a fi din­colo de în­zes­tră­rile noas­tre na­tive. Con­ști­ința noas­tră e în­de­a­juns de ver­sa­tilă să ne dez­vă­luie im­pla­ca­bi­lul sfâr­șit, dar in­su­fi­cient de pu­ter­nică pen­tru a ne ajuta să ne păs­trăm mo­ra­li­ta­tea. Pen­tru că ne pier­dem ușor re­pe­rele, spe­răm într-un Dum­ne­zeu be­ne­vo­lent, mi­los­tiv, dis­pus la com­pro­mi­suri. Ceea ce vrem e o re­li­gie a minunilor.

Mă ui­tam de cu­rând peste un scurt film în care un preot or­to­dox vor­bea des­pre false mi­nuni pe care di­a­vo­lul le să­vâr­șește lu­ând în­fă­ți­șa­rea sfin­ți­lor și des­pre nă­zu­ința ro­mâ­ni­lor de a că­uta peste tot mi­ra­cu­lo­sul, ca semn al unui iz­vor de bi­ne­cu­vân­tare în fo­los per­so­nal. “Omul vrea să vadă mi­nuni, el să stea în ră­u­tă­țile lui, în pa­ti­mile lui, să col­căie de ră­u­tăți și pă­cate, dar Dum­ne­zeu să‑i îm­pli­nească ce­rin­țele, să se că­să­to­rească co­piii, să re­u­șească la ser­vici și câte de-as­tea, dar pu­țini sunt cei care vor cu ade­vă­rat să se mân­tu­iască”. Am spus‑o și eu aici, în mai multe rân­duri: bi­se­rica este pen­tru ro­mâni o sursă (ilu­zo­rie, de­si­gur) de bu­năs­tare per­so­nală prin gra­ția di­vină. Mai vrea ci­neva din­tre noi să se mân­tu­iască în în­țe­le­sul creș­tin al noțiunii?

Ați bă­gat de seamă că in bi­se­rica ca­to­lică pre­pon­de­rentă este ima­gi­nea cru­ci­fi­că­rii lui Chris­tos, iar în cea or­to­doxă sunt ima­gi­nile sale viu, mai ales ca prunc în bra­țele ma­mei sale? Poate pen­tru că nu prea îți vine să ceri mi­nuni în in­te­res per­so­nal și com­pro­mi­suri de la re­gu­lile mo­rale pe care le-ai în­căl­cat în față ima­gi­nii sa­cri­fi­ci­u­lui su­prem fă­cut pen­tru mân­tu­i­rea ta ca om. E mult mai re­con­for­tant să pri­vești o fe­meie cu prun­cul său și să speri la în­gă­du­ința sa ma­ternă. În fond nici tu nu ești alt­ceva de­cât un co­pil răsfă­țat care tre­buie ier­tat pen­tru cele ce le‑a fă­cut și to­le­rat pen­tru cele ce le va să­vârși în viitor.

Stră­mo­șeasca or­to­do­xie ro­mâ­nească se trans­formă trep­tat într-un fel de fast-food pen­tru tru­pu­rile ce tre­buie mân­tu­ite aici, acum, ne­în­târ­ziat. Su­fle­tele nu ne mai fac tre­bu­ință. Cât des­pre rai lu­cru­rile sunt sim­ple: tre­buie doar să aflăm câte gă­leți, câte pungi de mă­lai sau pe­rechi de ci­zme de cau­ciuc tre­buie să‑i dăm lui Dum­ne­zeu ca să ne vo­teze prin­tre drept-cre­din­cioși. Că așa merge treaba în lu­mea noastră.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...