Parcă nici o altă instituție a originalei democrații românești nu pare lovită de o inutilitate mai clară decât cea a avocatului poporului. Mă gândeam zilele trecute la succesele ei trecute și mi‑a fost imposibil să îmi amintesc ceva notabil, care să conteze în mod semnificativ la scara scenei politice românești. Din punct de vedere instituțional avocatul poporului este birocrația perfectă, menită să simuleze fără cusur democrația și fără să împiedice în nici un fel abuzurile puterii. Nu mai departe decât în ultimele săptămâni avem exemple elocvente în această privință: ordonanța de guvern care modifică legea electorală și cea care permite migrarea primarilor de la un partid la altul, ambele privite cu cea mai mare seninătate de către Victor Ciorbea, paiața puterii pesediste.
Motivul pentru care ne confruntăm cu situații de acest fel este că numirea se face de către partidele aflate la putere, ceea ce este absolut aberant din punct de vedere logic — care partid care câștiga alegerile și-ar dori să pună în această funcție un om care să le încurce socotelile, care să le conteste inițiativele legislative și ordonanțele de guvern? În plus avocatul poporului nu se bucură de inamovibilitate — precum judecătorii — așa că, dacă prin absurd am avea o persoană onestă în această funcție, revocarea sa ar fi o chestiune de simplă majoritate parlamentară, ușor de obținut de către orice partid sau alianță aflată la putere.
Comisia de la Veneția a recomandat cu ceva timp în urmă, analizând instituțiile democrației românești, ca avocatul poporului să fie numit prin consens de către întregul parlament, în ideea de a se găsi un anumit echilibru printr‑o persoană complet neutră politic, având experiența necesară pentru a reprezenta interesele cetățenilor în fața puterii legislative și executive. Chestia asta sună foarte bine în teorie și e absolut imposibilă în practică. Provoc pe oricine să numească măcar o persoană din istoria ultimilor 25 de ani care să fi îndeplinit aceste criterii. În România consensul politic nu este o soluție pentru nici o problemă de interes național.
Ar mai exista și posibilitatea votului direct al electoratului, supunând funcția aceasta unui proces de alegeri concomitent cu cele parlamentare. Mie nu mi se pare că românii au dat vreodată dovadă de înțelepciunea necesară ca să facă astfel de alegeri rezonabile — mă gândesc numai la procentele uluitoare pe care le-au obținut în alegeri infractori dovediți sau indivizi cercetați penal. Cel mai probabil în urma unui astfel de exercițiu ne-am alege tot cu un reprezentant al puterii instalat în fotoliul funcției, practicând‑o discreționar, în folosul partidului mai degrabă decât în cel al cetățeanului.
Pentru mine nu rămâne decât o singură variantă plauzibilă și oarecum utilă: avocatul poporului să fie numit de opoziție. Veți spune că se pot comite abuzuri în sens invers — tergiversarea procesului de legiferare și guvernare prin nesfârșite contestări ale constituționalității actelor emise de majoritatea parlamentară și guvern. Dar dacă privim cu mai multă atenție problema asta, realizăm că contestația poate produce trei posibile reacții ale Curții Constituționale: de admitere, de respingere ca nefondată și de respingere ca nefiind o problemă de constituționalitate. Nu ar fi foarte complicat deci să se imagineze un mod de organizare al instituției care să limiteze la trei sau cinci numărul de contestații anuale nejustificate — considerate abuzive, pentru că nu se referă juridic la constituție și nu fac decât să blocheze punerea în aplicare a legii sau ordonanței — sub rezerva demiterii persoanei și nominalizării alteia, eventual de către alt partid de opoziție. Iar în ceea ce privește contestațiile respinse ca nefondate — adică acceptate ca fiind o problemă de constituționalitate, dar a căror argumentație nu este în spiritul legii supreme — avocatul poporului ar putea prezenta anual un bilanț simplu: câte contestații au fost admise, câte au fost respinse. De plidă dacă actele normative contestate reprezintă minim 33% din totalul celor emise, iar cele respinse sunt mai mult de 75%, s‑ar declanșa același mecanism de demitere și nominalizare a unei alte persoane.
Nu există nici o soluție rezonabilă și imediat aplicabilă pentru aplicarea în spiritul și litera constituției a prevederilor referitoare la avocatul poporului. Democrația românească e prea aproximativă pentru a putea genera instituții puternice. Dar dacă nu putem asigura neutralitatea, cel puțin am putea încerca să evităm colaboraționismul.
Lasă un comentariu