Între neutralitate și partizanat

Parcă nici o altă insti­tuție a orig­i­nalei democrații românești nu pare lovită de o inutil­i­tate mai clară decât cea a avo­cat­u­lui poporu­lui. Mă gân­deam zilele tre­cute la suc­ce­sele ei tre­cute și mi‑a fost imposi­bil să îmi amintesc ceva nota­bil, care să con­teze în mod sem­ni­fica­tiv la scara scenei politice românești. Din punct de vedere insti­tuțional avo­catul poporu­lui este biro­crația per­fectă, menită să simuleze fără cusur democrația și fără să împiedice în nici un fel abuzurile put­erii. Nu mai departe decât în ultimele săp­tămâni avem exem­ple elocvente în această priv­ință: ordo­nanța de guvern care mod­i­fică legea elec­torală și cea care per­mite migrarea pri­mar­ilor de la un par­tid la altul, ambele priv­ite cu cea mai mare sen­ină­tate de către Vic­tor Cior­bea, paiața put­erii pesediste.

Motivul pen­tru care ne con­frun­tăm cu situ­ații de acest fel este că numirea se face de către par­tidele aflate la put­ere, ceea ce este abso­lut aber­ant din punct de vedere logic — care par­tid care câștiga alegerile și-ar dori să pună în această funcție un om care să le încurce socotelile, care să le con­teste iniția­tivele leg­isla­tive și ordo­nanțele de guvern? În plus avo­catul poporu­lui nu se bucură de inamovi­bil­i­tate — pre­cum judecă­torii — așa că, dacă prin absurd am avea o per­soană onestă în această funcție, revo­carea sa ar fi o chestiune de sim­plă majori­tate par­la­men­tară, ușor de obținut de către orice par­tid sau alianță aflată la put­ere.

Comisia de la Veneția a reco­man­dat cu ceva timp în urmă, anal­izând insti­tuți­ile democrației românești, ca avo­catul poporu­lui să fie numit prin con­sens de către întregul par­la­ment, în ideea de a se găsi un anu­mit echili­bru printr‑o per­soană com­plet neu­tră politic, având expe­riența nece­sară pen­tru a reprezenta intere­sele cetățe­nilor în fața put­erii leg­isla­tive și exec­u­tive. Ches­tia asta sună foarte bine în teorie și e abso­lut imposi­bilă în prac­tică. Provoc pe oricine să numească măcar o per­soană din isto­ria ultim­ilor 25 de ani care să fi îndeplinit aceste cri­terii. În Româ­nia con­sen­sul politic nu este o soluție pen­tru nici o prob­lemă de interes național.

Ar mai exista și posi­bil­i­tatea votu­lui direct al elec­torat­u­lui, supunând funcția aceasta unui pro­ces de alegeri con­comi­tent cu cele par­la­mentare. Mie nu mi se pare că românii au dat vre­o­dată dovadă de înțelep­ci­unea nece­sară ca să facă ast­fel de alegeri rezon­abile — mă gân­desc numai la pro­cen­tele uluitoare pe care le-au obținut în alegeri infrac­tori dovediți sau indi­vizi cerc­etați penal. Cel mai prob­a­bil în urma unui ast­fel de exer­cițiu ne-am alege tot cu un reprezen­tant al put­erii insta­lat în fotoliul funcției, practicând‑o dis­creționar, în folo­sul par­tidu­lui mai degrabă decât în cel al cetățean­u­lui.

Pen­tru mine nu rămâne decât o sin­gură vari­antă plauz­i­bilă și oare­cum utilă: avo­catul poporu­lui să fie numit de opoz­iție. Veți spune că se pot comite abuzuri în sens invers — ter­giver­sarea pro­ce­su­lui de legifer­are și guvernare prin nes­fârșite con­testări ale con­sti­tuțion­al­ității actelor emise de majori­tatea par­la­men­tară și guvern. Dar dacă privim cu mai multă atenție prob­lema asta, real­izăm că con­tes­tația poate pro­duce trei posi­bile reacții ale Curții Con­sti­tuționale: de admitere, de resp­in­gere ca nefon­dată și de resp­in­gere ca nefi­ind o prob­lemă de con­sti­tuțion­al­i­tate. Nu ar fi foarte com­pli­cat deci să se imag­ineze un mod de orga­ni­zare al insti­tuției care să lim­iteze la trei sau cinci numărul de con­tes­tații anuale nejus­tifi­cate — con­sid­er­ate abuzive, pen­tru că nu se referă juridic la con­sti­tuție și nu fac decât să blocheze punerea în apli­care a legii sau ordo­nanței — sub rez­erva demi­terii per­soanei și nom­i­nal­izării alteia, even­tual de către alt par­tid de opoz­iție. Iar în ceea ce privește con­tes­tați­ile respinse ca nefon­date — adică accep­tate ca fiind o prob­lemă de con­sti­tuțion­al­i­tate, dar a căror argu­men­tație nu este în spir­i­tul legii supreme — avo­catul poporu­lui ar putea prezenta anual un bilanț sim­plu: câte con­tes­tații au fost admise, câte au fost respinse. De plidă dacă actele nor­ma­tive con­tes­tate reprez­intă minim 33% din totalul celor emise, iar cele respinse sunt mai mult de 75%, s‑ar declanșa ace­lași mecan­ism de demitere și nom­i­nalizare a unei alte per­soane.

Nu există nici o soluție rezon­abilă și ime­diat aplic­a­bilă pen­tru apli­carea în spir­i­tul și lit­era con­sti­tuției a preved­er­ilor refer­i­toare la avo­catul poporu­lui. Democrația românească e prea aprox­i­ma­tivă pen­tru a putea gen­era insti­tuții put­er­nice. Dar dacă nu putem asigura neu­tral­i­tatea, cel puțin am putea încerca să evităm colab­o­rațion­is­mul.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu