Nea Tase și capitalizarea bursieră

Por­nise la drum către Sibiu într‑o dimineață răcoroasă de sfârșit de sep­tem­brie. Motorul mașinii de ser­vi­ciu — un Cielo ușor uzat — torcea lin­iștit pe autostrada spre Pitești, un zumzet egal între­rupt doar de zgo­mo­tul roților trecând peste denivelările asfal­tu­lui. Valentin era con­cen­trat la drum, dar gân­durile îl pur­tau înainte, anticipând ziua de lucru ce abia înce­pea. Avea să se oprească la Râm­nicu Vâl­cea, să dis­cute cu direc­torii unei foste firme de stat, pri­va­ti­zată cu un an înainte, în '94. Își anunțase vizita tele­fonic cu câteva zile înainte, îl aștep­tau, nu mai tre­buia decât să găsească abor­darea potriv­ită.

Cum să convingi niște man­ageri să-și cap­i­tal­izeze firma listându-se la bursă? Enu­meră în gând argu­mentele cele mai convingă­toare, imaginându-și dis­cur­sul pe care îl va ține, lăsând pen­tru final câteva fraze put­er­nice, impre­sio­n­ante. Prob­a­bil îl vor invita în sala de șed­ințe a con­sil­i­u­lui de admin­is­trație. Își imag­ină masa mare — poate de douăzeci de per­soane — și man­agerii firmei așezați în scaunele de piele și ascultându‑i fasci­nați ple­doaria.. Dacă au un retro­proiec­tor va fi și mai bine, căci era pregătit cu câteva grafice puse pe folie trans­par­entă — astea au întot­deauna un impact vizual bun, oamenii pri­cep rapid avan­ta­jele și dobân­desc o per­cepție poz­i­tivă despre listarea la bursă. La final va împărți cărțile sale de viz­ită și, gândindu-se la asta, pipăi rapid buzu­narul de la piept al cos­tu­mu­lui unde le ținea de obi­cei. Erau la locul lor.

* * *

Strada fără tro­tuar era la fel ca în fiecare dimineață a ultim­ilor douăzeci de ani în care venise zi de zi la ser­vi­ciu. Dom­nul Mar­ian pășea atent peste gropile din asfalt, bom­bănind în gând că primăria nu face nimic pen­tru partea asta indus­tri­ală a orașu­lui, cum nu face nimic nici pen­tru alte cartiere. Pantofii cam vechi și uzați, dar peri­ați cu sârg, se acop­ereau la fiecare pas cu un strat tot mai gros de praf — noroc că avea la birou niște cârpe spe­cial aduse de acasă pen­tru lus­truit încălțămintea.

Ajunse în birou, respiră adânc, deschise fer­eas­tra și se așeză pe scaun. Geanta, spri­jinită de piciorul biroului, alunecă pe mocheta uzată și pătată cu cafea. Se aplecă s‑o ridice și și‑o așeză pe picioare, căutând apoi ceva înăun­trul ei. Scoase un pachet lun­guieț, învelit în ziar, pe care îl des­făcu pe birou, dezvăluind de sub foaia de jur­nal un sand­viș lun­guieț — o bucată de baghetă cu salam și tele­mea. Ziarul ce fus­ese ambalaj, mur­dar pe ici, pe colo de la mezel și udat de zerul brânzei, fu netezit de mâna metic­u­loasă a dom­nu­lui Mar­ian. Mușcă din sand­viș cu poftă și porni să citească bucata de ziar, urmărind rân­durile cu arată­torul mâinii stângi. E ușor să le pierzi șirul sub petele de grăsime.

* * *

Par­case mașina în fața clădirii cu pereți scoro­jiți pe care se vedea numele firmei. Ajunsese. Valentin coborî din mașină, își aranjă rapid nodul cra­vatei, luă în mâna stângă geanta tip diplo­mat cu doc­u­mentele și foli­ile de prezentare și porni hotărât spre intrarea firmei. Nu găsi nici un fel de recepție, holul de la intrare era pustiu și plin de praf, ca al unei clădiri aban­do­nate, așa că își con­tinuă dru­mul pe sin­gu­rul culoar ce părea să ducă spre niște birouri. Soarele dimineții arunca o lumină verzuie prin cărămizile de sti­clă ce despărțeau cori­dorul de birourile înși­rate pe mâna dreaptă. Toate erau goale, putea vedea asta prin ușile deschise care lăsau să se vadă niște mese cam rablagite pe care tronau maldăre de dosare. Con­tinuă tot mai nedumerit să caute pe cineva până când, în sfârșit, dădu cu ochii de un ins așezat la biroul său care mânca un sand­viș și citea o bucată de ziar pătată cu grăsime.

- Bună dimineața. Am venit în legă­tură cu listarea la bursă… am vor­bit la tele­fon acum două zile cu domnu' Neacșu.

Dom­nul Mar­ian îi făcu semn că nu poate vorbi, toc­mai muș­case zdravăn din sand­viș, dar îi arătă scaunul liber din fața biroului, făcându‑i semn să se așeze. Mestecă temeinic, dând din cap ca să‑l asig­ure că ter­mină ime­diat, înghiți sat­is­fă­cut dumi­catul și se porni din senin să strige cât îl ținea gura:

- Nea Tase! Nea Taaaseeee! Hai dom'ne 'ncoace că a venit bursa! A venit Bucureștiu'!

* * *

Dom­nul Tase asculta deja de vreo zece minute polologhia tinere­lu­lui îmbră­cat în cos­tum, așezat în fața sa pe scaun. Dădea din cap apro­ba­tor din când în când, în semn că‑l auzea, că ajungeau până la el cuvin­tele lui, dar în real­i­tate mintea lui era în altă parte. Era prima zi de muncă a fiică-sii la București și avea emoții pen­tru ea. Reușise s‑o anga­jeze la un min­is­ter, la cen­trul de cal­cul, ca să bage situ­ați­ile în cal­cu­la­tor și pe urmă să trim­ită dis­cheta la județe. Oare s‑o des­curca? Își între­rupse brusc med­i­tația per­son­ală pen­tru că junele tăcuse, părând să fi isprăvit ce avea de spus. Oftă adânc și începu să explice cu un ton plângăreț:

- Domnu' Valentin, uite ce e dom'ne, să nu te superi mata, da' dom' direc­tor când i‑am zis că vii să‑i prez­inți asta cu bursa de la București mi‑a zis să-ți spui că noi aici nu prea apre­ciem amer­icănis­mele astea. Noi sun­tem așa, mai… cum să zic eu dom'ne… mai patri­oți. Lucrăm cu banii noștri, dom'ne.

Valentin îl privea con­ster­nat. Între­base dacă au un retro­proiec­tor și în loc de răspuns i se spunea că a venit dege­aba. Înțe­lese că nu mai are nici un rost să con­tinuie expli­cați­ile și începu să-și strângă hâr­ti­ile pe care le scosese din geantă. Dom­nul Tase prof­ită de momen­tul de tăcere și se stre­cură iute afară din birou. Când dădu să plece, dom­nul Mar­ian îl privi com­pă­tim­i­tor și îi intinse mâna ușor sli­noasă de la sand­vișul cu mezel:

- Aveți grijă la drum, dom' Valentin. Și multă sănă­tate acasă!


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu