Pornise la drum către Sibiu într‑o dimineață răcoroasă de sfârșit de septembrie. Motorul mașinii de serviciu — un Cielo ușor uzat — torcea liniștit pe autostrada spre Pitești, un zumzet egal întrerupt doar de zgomotul roților trecând peste denivelările asfaltului. Valentin era concentrat la drum, dar gândurile îl purtau înainte, anticipând ziua de lucru ce abia începea. Avea să se oprească la Râmnicu Vâlcea, să discute cu directorii unei foste firme de stat, privatizată cu un an înainte, în ’94. Își anunțase vizita telefonic cu câteva zile înainte, îl așteptau, nu mai trebuia decât să găsească abordarea potrivită.
Cum să convingi niște manageri să-și capitalizeze firma listându-se la bursă? Enumeră în gând argumentele cele mai convingătoare, imaginându-și discursul pe care îl va ține, lăsând pentru final câteva fraze puternice, impresionante. Probabil îl vor invita în sala de ședințe a consiliului de administrație. Își imagină masa mare — poate de douăzeci de persoane — și managerii firmei așezați în scaunele de piele și ascultându‑i fascinați pledoaria.. Dacă au un retroproiector va fi și mai bine, căci era pregătit cu câteva grafice puse pe folie transparentă — astea au întotdeauna un impact vizual bun, oamenii pricep rapid avantajele și dobândesc o percepție pozitivă despre listarea la bursă. La final va împărți cărțile sale de vizită și, gândindu-se la asta, pipăi rapid buzunarul de la piept al costumului unde le ținea de obicei. Erau la locul lor.
* * *
Strada fără trotuar era la fel ca în fiecare dimineață a ultimilor douăzeci de ani în care venise zi de zi la serviciu. Domnul Marian pășea atent peste gropile din asfalt, bombănind în gând că primăria nu face nimic pentru partea asta industrială a orașului, cum nu face nimic nici pentru alte cartiere. Pantofii cam vechi și uzați, dar periați cu sârg, se acopereau la fiecare pas cu un strat tot mai gros de praf — noroc că avea la birou niște cârpe special aduse de acasă pentru lustruit încălțămintea.
Ajunse în birou, respiră adânc, deschise fereastra și se așeză pe scaun. Geanta, sprijinită de piciorul biroului, alunecă pe mocheta uzată și pătată cu cafea. Se aplecă s‑o ridice și și‑o așeză pe picioare, căutând apoi ceva înăuntrul ei. Scoase un pachet lunguieț, învelit în ziar, pe care îl desfăcu pe birou, dezvăluind de sub foaia de jurnal un sandviș lunguieț — o bucată de baghetă cu salam și telemea. Ziarul ce fusese ambalaj, murdar pe ici, pe colo de la mezel și udat de zerul brânzei, fu netezit de mâna meticuloasă a domnului Marian. Mușcă din sandviș cu poftă și porni să citească bucata de ziar, urmărind rândurile cu aratătorul mâinii stângi. E ușor să le pierzi șirul sub petele de grăsime.
* * *
Parcase mașina în fața clădirii cu pereți scorojiți pe care se vedea numele firmei. Ajunsese. Valentin coborî din mașină, își aranjă rapid nodul cravatei, luă în mâna stângă geanta tip diplomat cu documentele și foliile de prezentare și porni hotărât spre intrarea firmei. Nu găsi nici un fel de recepție, holul de la intrare era pustiu și plin de praf, ca al unei clădiri abandonate, așa că își continuă drumul pe singurul culoar ce părea să ducă spre niște birouri. Soarele dimineții arunca o lumină verzuie prin cărămizile de sticlă ce despărțeau coridorul de birourile înșirate pe mâna dreaptă. Toate erau goale, putea vedea asta prin ușile deschise care lăsau să se vadă niște mese cam rablagite pe care tronau maldăre de dosare. Continuă tot mai nedumerit să caute pe cineva până când, în sfârșit, dădu cu ochii de un ins așezat la biroul său care mânca un sandviș și citea o bucată de ziar pătată cu grăsime.
- Bună dimineața. Am venit în legătură cu listarea la bursă… am vorbit la telefon acum două zile cu domnu’ Neacșu.
Domnul Marian îi făcu semn că nu poate vorbi, tocmai mușcase zdravăn din sandviș, dar îi arătă scaunul liber din fața biroului, făcându‑i semn să se așeze. Mestecă temeinic, dând din cap ca să‑l asigure că termină imediat, înghiți satisfăcut dumicatul și se porni din senin să strige cât îl ținea gura:
- Nea Tase! Nea Taaaseeee! Hai dom’ne ‘ncoace că a venit bursa! A venit Bucureștiu’!
* * *
Domnul Tase asculta deja de vreo zece minute polologhia tinerelului îmbrăcat în costum, așezat în fața sa pe scaun. Dădea din cap aprobator din când în când, în semn că‑l auzea, că ajungeau până la el cuvintele lui, dar în realitate mintea lui era în altă parte. Era prima zi de muncă a fiică-sii la București și avea emoții pentru ea. Reușise s‑o angajeze la un minister, la centrul de calcul, ca să bage situațiile în calculator și pe urmă să trimită discheta la județe. Oare s‑o descurca? Își întrerupse brusc meditația personală pentru că junele tăcuse, părând să fi isprăvit ce avea de spus. Oftă adânc și începu să explice cu un ton plângăreț:
- Domnu’ Valentin, uite ce e dom’ne, să nu te superi mata, da’ dom’ director când i‑am zis că vii să‑i prezinți asta cu bursa de la București mi‑a zis să-ți spui că noi aici nu prea apreciem americănismele astea. Noi suntem așa, mai… cum să zic eu dom’ne… mai patrioți. Lucrăm cu banii noștri, dom’ne.
Valentin îl privea consternat. Întrebase dacă au un retroproiector și în loc de răspuns i se spunea că a venit degeaba. Înțelese că nu mai are nici un rost să continuie explicațiile și începu să-și strângă hârtiile pe care le scosese din geantă. Domnul Tase profită de momentul de tăcere și se strecură iute afară din birou. Când dădu să plece, domnul Marian îl privi compătimitor și îi intinse mâna ușor slinoasă de la sandvișul cu mezel:
- Aveți grijă la drum, dom’ Valentin. Și multă sănătate acasă!
Lasă un comentariu