La EuropaFM, în emisiunea România în direct, Moise Guran și Vlad Petreanu discutau cu ascultătorii despre validitatea pedepsei corporale ca metodă de educație aplicată copiilor. Nu știu exact ce anume a determinat acest subiect, am observat doar că și Vlad Mixich a avut zilele astea un articol pe tema asta. Am răsfoit presa ca să găsesc știrea ce a adus în discuție subiectul — de obicei se întâmplă ceva nasol și abia apoi se comentează problema cronică — dar n‑am găsit nimic lămuritor.
Eram în pauza de prânz, așteptând să vină mâncarea într-un mic bistro și mă gândeam că e genul ăla de temă pe care toți o abordează cu precauție, spunând doar lucrurile care sunt “politically correct”. Nu mă înșelam prea tare, mai toți cei ce interveneau se declarau măcar de principiu împotriva bătăii ca mijloc de educație. Ceea ce toți păreau să ignore sau să evite era observația foarte evidentă că a bate un copil nu e un act de educație, ci de coerciție. Actul de educație îl face de fapt frica pe care o induce bătaia.
Frica este una dintre motivațiile cele mai puternice. Multe animale sunt dresate utilizând frica de stăpân, care poate aplica discreționar pedepse dureroase. Oamenii își aplică reciproc tratamente fizice dure cu scopul declarat de a inspira frică și de a obține obediența celorlalți. Dacă vreți dovezi în sensul ăsta mergeți prin companii și veți vedea că mulți manageri utilizează frica pentru a‑și determina subordonații să îi asculte necondiționat. În viața de zi cu zi frica e un instrument mult mai răspândit decât am crede.
Unele gesturi care la nivel macro pot fi considerate admirabile, la nivel micro sunt demne de dispreț. A lovi un copil este socialmente inacceptabil, declară ritos societatea românească. În particular fiecare dintre acești lupi moraliști mai scapă măcar câte o palmă la fund propriei progenituri, atunci când își pierd răbdarea sau le e lene să caute metode educative mai sofisticate. Nu-și reproșează prea tare asta pentru că în esență acceptăm pedeapsa corporală ca fiind ceva moral și util.
Căci suntem creștini. Iar creștinismul spune că păcătoșii — cei care nu se poartă conform regulilor dictate de Dumnezeu — vor fi trimiși în iad și supuși caznelor. Iadul este promisiunea torturii eterne, a unei continue pedepse corporale cu o cruzime maximă, fără speranța iertării. Este deci bine să fii om cu frica lui Dumnezeu, iar dacă greșești trebuie să fii convins că te bate Dumnezeu. Religia creștină e bazată pe motivarea prin frică — de ce ne mirăm atunci că aplicăm aceste percepte în viața laică? Nu e asta calea lui Dumnezeu?
16:09
Ei, Camelia, eu speram că s‑a înțeles tonul ironic pe care îl am față de cei care se pretind creștini, dar nu înțeleg esența moralei creștine. Firește că frica de Dumnezeu nu înseamnă teama de bătaia Lui.
15:09
Mai cerceteaza Sorin.
Poti mai mult. Eu n‑o prea stiu pe asta cu “te bate Dumnezeu” ci pe cea cu “Dumnezeu nu bate cu palma!” …sau “Lasa‑l in plata Domnului!”
…iar frica de Dumnezeu e ceva mai complex…chiar si in ortodoxie.
Rabdare si timp sa cercetezi… sau poate altceva.
Din inima iti recomand Jurnalul fericirii pentru inceput.
14:09
Nu. Nu este. Iar frica de Dumnezeu e doar INCEPUTUL intelepciunii, nu si desavarsirea ei.
8:09
Cred că frica este “ajutorul social” pe care Dumnezeu îl dă omenirii. Dacă nu poţi să ajungi la dragostea de Dumnezeu, fie că nu ai fost chemat, fie că nu te-ai învrednicit să ajungi într-acolo, ai oricum “asigurată” frica. Pentru că orice om ştie instinctiv, fără efort, ce e frica. Astfel, la dreapta judecată nu poate să spună că nu a ştiut.