Mergi prin Bu­cu­rești și mergi și, din loc în loc, dai peste câte o cruce pe mar­gi­nea dru­mu­lui, în­fiptă în as­falt sau ră­să­rind ne­aș­tep­tat din iarba spa­ți­u­lui verde. Une­ori, ală­turi de nu­mele per­soa­nei co­me­mo­rate, apare și câte o fo­to­gra­fie în­fă­țișând un chip tot mai greu de de­slu­șit pe mă­sură ce trece tim­pul. De­si­gur, nu e ni­meni în­gro­pat acolo, cru­cea mar­chează de cele mai multe ori lo­cul unde s‑a pe­tre­cut vreun ac­ci­dent în care vic­tima a fost cel de­ce­dat. Fa­mi­lia sau pri­e­te­nii săi au con­si­de­rat că nu e de ajuns un loc de veci într-un ci­mi­tir, ci tre­buie în­fiptă o cruce și acolo unde a murit.

Astă pri­mă­vară asis­tam cum se in­tin­dea un co­vor de ga­zon pe un spa­țiu verde — mun­ci­to­rii se stră­du­iau cu mare grijă să oco­lească o cruce așe­zată în mij­lo­cul pe­lu­zei, care îi îm­pie­dica să des­fă­șoare ru­loul de iarbă și pământ. Au pe­tre­cut des­tul timp pen­tru a în­ca­dra cru­cea în co­vo­rul na­tu­ral, așa că mă gân­desc că am­pla­sa­men­tul ei era le­gal, alt­min­teri pri­mă­ria ar fi dis­pus în­lă­tu­ra­rea ei. Sau poate că, în cla­si­cul stil ro­mâ­nesc, cru­cile as­tea sunt pur și sim­plu plan­tate fără nici o au­to­ri­za­ție, iar pri­mă­ria nu se obo­sește să le desfi­in­țeze din lene sau din do­rința de a evita scan­da­li­za­rea opi­niei pu­blice care — se știe — nu ope­rează cu ter­me­nii le­gii când vine vorba de anu­mite su­biecte. Mi-ar place să cred că nu poți să plan­tezi o cruce ori­unde te trăz­nește min­tea, că tre­buie să pri­mești vreo au­to­ri­za­ție pen­tru asta și poate că acolo tre­buie să mo­ti­vezi so­li­ci­ta­rea. Eu unul aș fi cu­rios să știu ce-ar scrie oa­me­nii într‑o ast­fel de ce­rere, pen­tru că eu nu în­țe­leg semnificația.

Ima­gi­nați-vă cum ar arăta lu­mea dacă am ge­ne­ra­liza prac­tica asta: cruci în dor­mi­tor unde a mu­rit ma­maia, pe scări unde a că­zut lat ve­ci­nul, în auto­buz unde a fă­cut atac ce­re­bral ci­neva. În spi­tale fi­e­care pat ar avea cel pu­țin o du­zină de cruci în ju­rul lui: can­cer, in­su­fi­ciență re­nală, mal­pra­xis… Și re­vin la în­tre­ba­rea mea: de ce am vrea să mar­căm lo­cul unde a mu­rit ci­neva? Creș­ti­nis­mul nu ac­ceptă me­temp­si­hoza și nici nu în­cu­ra­jează su­per­sti­ți­ile des­pre stri­goi și fan­tome. De ce să pui o cruce în mij­lo­cul stră­zii? Ca să rea­min­tești tu­tu­ror ce? Că du­re­rea ta e mai mare ca ce­lor­lalți? Că acolo Io­nică a tra­ver­sat ca idi­o­tul strada și l‑a lo­vit o ma­șină? Sau că tre­cea li­niș­tit pe ze­bră și un șo­fer cre­tin nu s‑a oprit? Că acolo a fă­cut un in­farct? Că era beat mort și a că­zut de be bi­ci­cletă sub ro­țile unui auto­buz? Ce co­me­mo­răm, ghi­nio­nul, pros­tia și alcoolismul?

Ci­neva mi‑a zis cân­dva că așa se odih­nește mai bine în rai su­fle­tul ce­lui mort, dacă i‑ai pus cruce și acolo unde a mu­rit. N‑am înțeles.

* * *

Astă-vară, la Borșa, am stat pen­tru vreo două zile la o pen­siune. Ca­za­rea con­sta în ca­mere pe care le ofe­reau în câ­teva case aflate unele lângă al­tele, pro­ba­bil trans­for­mate din lo­cu­ință in­di­vi­du­ală în pse­udo-mo­tel, la care se adă­uga un fost grajd trans­for­mat în ca­bană. Ală­turi de toate as­tea, că­tre fun­dul gră­di­nii, mai erau și vreo trei ca­mere gen cam­ping. În do­sul mi­cii con­struc­ții din lemn, as­cuns pri­vi­ri­lor din­spre stradă, se afla un mor­mânt al unei fa­mi­lii. Un el și o ea, morți de mult, își în­ve­ci­nau spa­țiul som­nu­lui de veci cu ca­me­rele de cam­ping unde cu­pluri de ne­cu­nos­cuți dorm, fac sex, chi­co­tesc, sfo­răie, în ba­na­li­ta­tea fi­rească a fi­e­că­rei zile, a fi­e­că­rei nopți.

M‑am mi­rat că un mor­mânt poate fi am­pla­sat în mij­lo­cul sa­tu­lui, dar mai apoi am vă­zut că nu era de­loc ceva sin­gu­lar, chiar dacă nu se dă nici o au­to­ri­za­ție de la pri­mă­rie. Pe uli­țele din Borșa poți zări peste gar­dul gos­po­dă­ri­i­lor multe alte mor­minte — se vede că unii mo­ro­șeni vor să stea ală­turi fa­mi­liei chiar si după ce se duc de pe lu­mea asta. Ce s‑o fi în­tâm­plând dacă ur­ma­șii vând te­re­nul? Ce se alege de mor­minte când noii pro­pri­e­tari de­cid că sunt mai de­grabă o pro­blemă de­cât un loc cu semnificații?

Poate așa păs­trează pro­pri­e­ta­tea pe ve­cie, țin­tu­ind pămân­tul cu oa­sele lor. Ori poate că le‑o fi fost teamă că vor fi ui­tați printr-un țin­ti­rim îm­bu­ru­ie­nit și au gân­dit că în­gro­pându-se sub ochii ur­ma­și­lor îi vor obliga să mai aprindă câte o lu­mâ­nare la sărbători.

* * *

Nu știm pre­cis din ce e zi­dit ra­iul. Însă nu cre­dem că ar fi clă­dit din con­se­cin­țele fap­te­lor noas­tre pămân­tești, ci mai cu­rând din cru­cile care ne stră­ju­iesc ne­fi­ința, din po­me­nile și pa­ras­ta­sele ce­lor ce sunt obli­gați să-și amin­tească de noi.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.