Zidărie de rai

Mergi prin București și mergi și, din loc în loc, dai peste câte o cruce pe mar­ginea dru­mu­lui, înfiptă în asfalt sau răsărind neaștep­tat din iarba spați­u­lui verde. Une­ori, ală­turi de numele per­soanei comem­o­rate, apare și câte o fotografie înfățișând un chip tot mai greu de deslușit pe măsură ce trece tim­pul. Desigur, nu e nimeni îngropat acolo, crucea marchează de cele mai multe ori locul unde s‑a petre­cut vreun acci­dent în care vic­tima a fost cel dece­dat. Familia sau pri­etenii săi au con­sid­erat că nu e de ajuns un loc de veci într-un cim­i­tir, ci tre­buie înfiptă o cruce și acolo unde a murit.

Astă primă­vară asis­tam cum se intin­dea un covor de gazon pe un spațiu verde — munci­torii se stră­duiau cu mare grijă să ocolească o cruce așezată în mijlocul peluzei, care îi împied­ica să des­fășoare ruloul de iarbă și pământ. Au petre­cut destul timp pen­tru a încadra crucea în cov­orul nat­ural, așa că mă gân­desc că amplasa­men­tul ei era legal, alt­minteri primăria ar fi dis­pus înlă­tu­rarea ei. Sau poate că, în cla­sicul stil româ­nesc, cru­cile astea sunt pur și sim­plu plan­tate fără nici o autor­iza­ție, iar primăria nu se obosește să le des­fi­ințeze din lene sau din dor­ința de a evita scan­dalizarea opiniei pub­lice care — se știe — nu operează cu ter­menii legii când vine vorba de anu­mite subiecte. Mi-ar place să cred că nu poți să plantezi o cruce ori­unde te trăznește mintea, că tre­buie să primești vreo autor­iza­ție pen­tru asta și poate că acolo tre­buie să motivezi solic­itarea. Eu unul aș fi curios să știu ce-ar scrie oamenii într‑o ast­fel de cerere, pen­tru că eu nu înțe­leg sem­nifi­cația.

Imaginați-vă cum ar arăta lumea dacă am gen­er­al­iza prac­tica asta: cruci în dor­mi­tor unde a murit mamaia, pe scări unde a căzut lat vecinul, în auto­buz unde a făcut atac cere­bral cineva. În spi­tale fiecare pat ar avea cel puțin o duz­ină de cruci în jurul lui: can­cer, insu­fi­ciență renală, mal­praxis… Și revin la între­barea mea: de ce am vrea să mar­căm locul unde a murit cineva? Creș­tin­is­mul nu acceptă metemp­si­hoza și nici nu încu­ra­jează super­stiți­ile despre strigoi și fan­tome. De ce să pui o cruce în mijlocul străzii? Ca să ream­intești tuturor ce? Că dur­erea ta e mai mare ca celor­lalți? Că acolo Ion­ică a tra­ver­sat ca idio­tul strada și l‑a lovit o mașină? Sau că tre­cea lin­iștit pe zebră și un șofer cretin nu s‑a oprit? Că acolo a făcut un infarct? Că era beat mort și a căzut de be bici­cletă sub roțile unui auto­buz? Ce comem­o­răm, ghin­ionul, pros­tia și alcoolis­mul?

Cineva mi‑a zis cândva că așa se odi­h­nește mai bine în rai sufle­tul celui mort, dacă i‑ai pus cruce și acolo unde a murit. N‑am înțe­les.

* * *

Astă-vară, la Borșa, am stat pen­tru vreo două zile la o pen­si­une. Cazarea con­sta în camere pe care le ofer­eau în câteva case aflate unele lângă altele, prob­a­bil trans­for­mate din locuință indi­vid­u­ală în pseudo-motel, la care se adăuga un fost grajd trans­for­mat în cabană. Ală­turi de toate astea, către fun­dul gră­dinii, mai erau și vreo trei camere gen camp­ing. În dosul micii con­strucții din lemn, ascuns privir­ilor din­spre stradă, se afla un mor­mânt al unei familii. Un el și o ea, morți de mult, își învecinau spațiul som­nu­lui de veci cu camerele de camp­ing unde cupluri de necunoscuți dorm, fac sex, chicotesc, sforăie, în banal­i­tatea firească a fiecărei zile, a fiecărei nopți.

M‑am mirat că un mor­mânt poate fi amplasat în mijlocul sat­u­lui, dar mai apoi am văzut că nu era deloc ceva sin­gu­lar, chiar dacă nu se dă nici o autor­iza­ție de la primărie. Pe ulițele din Borșa poți zări peste gar­dul gospodări­ilor multe alte morminte — se vede că unii moroșeni vor să stea ală­turi fam­i­liei chiar si după ce se duc de pe lumea asta. Ce s‑o fi întâm­plând dacă urmașii vând terenul? Ce se alege de morminte când noii pro­pri­etari decid că sunt mai degrabă o prob­lemă decât un loc cu sem­nifi­cații?

Poate așa păstrează pro­pri­etatea pe vecie, țin­tuind pămân­tul cu oasele lor. Ori poate că le‑o fi fost teamă că vor fi uitați printr-un țin­tirim îmbu­ruienit și au gân­dit că îngropându-se sub ochii urmașilor îi vor obliga să mai aprindă câte o lumânare la săr­bă­tori.

* * *

Nu știm pre­cis din ce e zidit raiul. Însă nu cre­dem că ar fi clădit din con­secințele faptelor noas­tre pămân­tești, ci mai curând din cru­cile care ne străjui­esc nefi­ința, din pome­nile și paras­tasele celor ce sunt oblig­ați să-și amintească de noi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu