Mergi prin București și mergi și, din loc în loc, dai peste câte o cruce pe marginea drumului, înfiptă în asfalt sau răsărind neașteptat din iarba spațiului verde. Uneori, alături de numele persoanei comemorate, apare și câte o fotografie înfățișând un chip tot mai greu de deslușit pe măsură ce trece timpul. Desigur, nu e nimeni îngropat acolo, crucea marchează de cele mai multe ori locul unde s‑a petrecut vreun accident în care victima a fost cel decedat. Familia sau prietenii săi au considerat că nu e de ajuns un loc de veci într-un cimitir, ci trebuie înfiptă o cruce și acolo unde a murit.
Astă primăvară asistam cum se intindea un covor de gazon pe un spațiu verde — muncitorii se străduiau cu mare grijă să ocolească o cruce așezată în mijlocul peluzei, care îi împiedica să desfășoare ruloul de iarbă și pământ. Au petrecut destul timp pentru a încadra crucea în covorul natural, așa că mă gândesc că amplasamentul ei era legal, altminteri primăria ar fi dispus înlăturarea ei. Sau poate că, în clasicul stil românesc, crucile astea sunt pur și simplu plantate fără nici o autorizație, iar primăria nu se obosește să le desființeze din lene sau din dorința de a evita scandalizarea opiniei publice care — se știe — nu operează cu termenii legii când vine vorba de anumite subiecte. Mi-ar place să cred că nu poți să plantezi o cruce oriunde te trăznește mintea, că trebuie să primești vreo autorizație pentru asta și poate că acolo trebuie să motivezi solicitarea. Eu unul aș fi curios să știu ce-ar scrie oamenii într‑o astfel de cerere, pentru că eu nu înțeleg semnificația.
Imaginați-vă cum ar arăta lumea dacă am generaliza practica asta: cruci în dormitor unde a murit mamaia, pe scări unde a căzut lat vecinul, în autobuz unde a făcut atac cerebral cineva. În spitale fiecare pat ar avea cel puțin o duzină de cruci în jurul lui: cancer, insuficiență renală, malpraxis… Și revin la întrebarea mea: de ce am vrea să marcăm locul unde a murit cineva? Creștinismul nu acceptă metempsihoza și nici nu încurajează superstițiile despre strigoi și fantome. De ce să pui o cruce în mijlocul străzii? Ca să reamintești tuturor ce? Că durerea ta e mai mare ca celorlalți? Că acolo Ionică a traversat ca idiotul strada și l‑a lovit o mașină? Sau că trecea liniștit pe zebră și un șofer cretin nu s‑a oprit? Că acolo a făcut un infarct? Că era beat mort și a căzut de be bicicletă sub roțile unui autobuz? Ce comemorăm, ghinionul, prostia și alcoolismul?
Cineva mi‑a zis cândva că așa se odihnește mai bine în rai sufletul celui mort, dacă i‑ai pus cruce și acolo unde a murit. N‑am înțeles.
* * *
Astă-vară, la Borșa, am stat pentru vreo două zile la o pensiune. Cazarea consta în camere pe care le ofereau în câteva case aflate unele lângă altele, probabil transformate din locuință individuală în pseudo-motel, la care se adăuga un fost grajd transformat în cabană. Alături de toate astea, către fundul grădinii, mai erau și vreo trei camere gen camping. În dosul micii construcții din lemn, ascuns privirilor dinspre stradă, se afla un mormânt al unei familii. Un el și o ea, morți de mult, își învecinau spațiul somnului de veci cu camerele de camping unde cupluri de necunoscuți dorm, fac sex, chicotesc, sforăie, în banalitatea firească a fiecărei zile, a fiecărei nopți.
M‑am mirat că un mormânt poate fi amplasat în mijlocul satului, dar mai apoi am văzut că nu era deloc ceva singular, chiar dacă nu se dă nici o autorizație de la primărie. Pe ulițele din Borșa poți zări peste gardul gospodăriilor multe alte morminte — se vede că unii moroșeni vor să stea alături familiei chiar si după ce se duc de pe lumea asta. Ce s‑o fi întâmplând dacă urmașii vând terenul? Ce se alege de morminte când noii proprietari decid că sunt mai degrabă o problemă decât un loc cu semnificații?
Poate așa păstrează proprietatea pe vecie, țintuind pământul cu oasele lor. Ori poate că le‑o fi fost teamă că vor fi uitați printr-un țintirim îmburuienit și au gândit că îngropându-se sub ochii urmașilor îi vor obliga să mai aprindă câte o lumânare la sărbători.
* * *
Nu știm precis din ce e zidit raiul. Însă nu credem că ar fi clădit din consecințele faptelor noastre pământești, ci mai curând din crucile care ne străjuiesc neființa, din pomenile și parastasele celor ce sunt obligați să-și amintească de noi.
Lasă un comentariu