Zidărie de rai

Mergi prin Bucu­rești și mergi și, din loc în loc, dai peste câte o cruce pe mar­gi­nea dru­mu­lui, înfiptă în asfalt sau răsă­rind neaș­tep­tat din iarba spa­ți­u­lui verde. Une­ori, ală­turi de numele per­soa­nei come­mo­rate, apare și câte o foto­gra­fie înfă­țișând un chip tot mai greu de deslu­șit pe măsură ce trece tim­pul. Desi­gur, nu e nimeni îngro­pat acolo, cru­cea mar­chează de cele mai multe ori locul unde s‐a petre­cut vreun acci­dent în care vic­tima a fost cel dece­dat. Fami­lia sau pri­e­te­nii săi au con­si­de­rat că nu e de ajuns un loc de veci într‐un cimi­tir, ci tre­buie înfiptă o cruce și acolo unde a murit.

Astă pri­mă­vară asis­tam cum se intin­dea un covor de gazon pe un spa­țiu verde – mun­ci­to­rii se stră­du­iau cu mare grijă să oco­lească o cruce așe­zată în mij­lo­cul pelu­zei, care îi împie­dica să des­fă­șoare ruloul de iarbă și pământ. Au petre­cut des­tul timp pen­tru a înca­dra cru­cea în covo­rul natu­ral, așa că mă gân­desc că ampla­sa­men­tul ei era legal, alt­min­teri pri­mă­ria ar fi dis­pus înlă­tu­ra­rea ei. Sau poate că, în cla­si­cul stil româ­nesc, cru­cile astea sunt pur și sim­plu plan­tate fără nici o auto­ri­za­ție, iar pri­mă­ria nu se obo­sește să le desfi­in­țeze din lene sau din dorința de a evita scan­da­li­za­rea opi­niei publice care – se știe – nu ope­rează cu ter­me­nii legii când vine vorba de anu­mite subiecte. Mi‐ar place să cred că nu poți să plan­tezi o cruce ori­unde te trăz­nește min­tea, că tre­buie să pri­mești vreo auto­ri­za­ție pen­tru asta și poate că acolo tre­buie să moti­vezi soli­ci­ta­rea. Eu unul aș fi curios să știu ce‐ar scrie oame­nii într‐o ast­fel de cerere, pen­tru că eu nu înțe­leg sem­ni­fi­ca­ția.

Imaginați‐vă cum ar arăta lumea dacă am gene­ra­liza prac­tica asta: cruci în dor­mi­tor unde a murit mamaia, pe scări unde a căzut lat veci­nul, în auto­buz unde a făcut atac cere­bral cineva. În spi­tale fie­care pat ar avea cel puțin o duzină de cruci în jurul lui: can­cer, insu­fi­ciență renală, mal­pra­xis… Și revin la între­ba­rea mea: de ce am vrea să mar­căm locul unde a murit cineva? Creș­ti­nis­mul nu acceptă metemp­si­hoza și nici nu încu­ra­jează super­sti­ți­ile des­pre stri­goi și fan­tome. De ce să pui o cruce în mij­lo­cul stră­zii? Ca să rea­min­tești tutu­ror ce? Că dure­rea ta e mai mare ca celor­lalți? Că acolo Ionică a tra­ver­sat ca idi­o­tul strada și l‐a lovit o mașină? Sau că tre­cea liniș­tit pe zebră și un șofer cre­tin nu s‐a oprit? Că acolo a făcut un infarct? Că era beat mort și a căzut de be bici­cletă sub roțile unui auto­buz? Ce come­mo­răm, ghi­nio­nul, pros­tia și alco­o­lis­mul?

Cineva mi‐a zis cân­dva că așa se odih­nește mai bine în rai sufle­tul celui mort, dacă i‐ai pus cruce și acolo unde a murit. N‐am înțe­les.

* * *

Astă‐vară, la Borșa, am stat pen­tru vreo două zile la o pen­siune. Caza­rea con­sta în camere pe care le ofe­reau în câteva case aflate unele lângă altele, pro­ba­bil trans­for­mate din locu­ință indi­vi­du­ală în pseudo‐motel, la care se adă­uga un fost grajd trans­for­mat în cabană. Ală­turi de toate astea, către fun­dul gră­di­nii, mai erau și vreo trei camere gen cam­ping. În dosul micii con­struc­ții din lemn, ascuns pri­vi­ri­lor din­spre stradă, se afla un mor­mânt al unei fami­lii. Un el și o ea, morți de mult, își înve­ci­nau spa­țiul som­nu­lui de veci cu came­rele de cam­ping unde cupluri de necu­nos­cuți dorm, fac sex, chi­co­tesc, sfo­răie, în bana­li­ta­tea firească a fie­că­rei zile, a fie­că­rei nopți.

M‐am mirat că un mor­mânt poate fi ampla­sat în mij­lo­cul satu­lui, dar mai apoi am văzut că nu era deloc ceva sin­gu­lar, chiar dacă nu se dă nici o auto­ri­za­ție de la pri­mă­rie. Pe uli­țele din Borșa poți zări peste gar­dul gos­po­dă­ri­i­lor multe alte mor­minte – se vede că unii moro­șeni vor să stea ală­turi fami­liei chiar si după ce se duc de pe lumea asta. Ce s‐o fi întâm­plând dacă urma­șii vând tere­nul? Ce se alege de mor­minte când noii pro­pri­e­tari decid că sunt mai degrabă o pro­blemă decât un loc cu sem­ni­fi­ca­ții?

Poate așa păs­trează pro­pri­e­ta­tea pe vecie, țin­tu­ind pămân­tul cu oasele lor. Ori poate că le‐o fi fost teamă că vor fi uitați printr‐un țin­ti­rim îmbu­ru­ie­nit și au gân­dit că îngropându‐se sub ochii urma­și­lor îi vor obliga să mai aprindă câte o lumâ­nare la săr­bă­tori.

* * *

Nu știm pre­cis din ce e zidit raiul. Însă nu cre­dem că ar fi clă­dit din con­se­cin­țele fap­te­lor noas­tre pămân­tești, ci mai curând din cru­cile care ne stră­ju­iesc nefi­ința, din pome­nile și paras­ta­sele celor ce sunt obli­gați să‐și amin­tească de noi.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu