În România discursul politic este în același timp competență, agendă de lucru, bilanț al realizărilor și armă necruțătoare. Dacă vrei să faci politică nu e nevoie de altceva decât de o gură bogată și de ușurința rostirii. E neimportant dacă știi despre ce vorbești sau dacă ceea ce spui are vreo valoare de adevăr. Important e să turui întruna, orice, oriunde, oricând, pentru că în țara asta sunt destui proști care să se lase fermecați de logoreea ta, iar cei care pricep că nu spui de fapt nimic sunt prea puțini ca să conteze la vot. Dacă reușești să fii miștocar și tupeist, ești genial. În esență asta e strategia electorală a lui Ctrl+V Ponta.
Discursul public este punctul unde începe și se termină acțiunea politică în România. Politicienii declară chestii și comentează chestiile spuse de alții — cam la atât se rezumă competențele lor parlamentare sau guvernamentale. De pildă miniștrii unui guvern trebuie să fie numiți politic, adică incompetenți din punct de vedere tehnic, pentru că oficial rolul lor e să aplice o anumită strategie. Care strategie nu a văzut‑o nimeni, niciodată, din simplul motiv că nu există. Astfel rostul numirii politice este și el doar enunțat, dar niciodată instanțiat. În schimb adevărata lor menire e să împartă sinecuri și bugete și să țină discursuri politice la televiziuni. În parlament deputați care sunt electricieni calificați fac parte din comisia de apărare, iar juriști cu expertiză de Spiru Haret și experiență aproximativă fac politici economice. Simplul discurs de partid e îndeajunsă competență ca să stabilești ce e bine și ce e rău pentru patrie.
În România asumarea unei responsabilități politice este și ea strict declarativă. Nu trebuie decât să vorbești public despre asta, având grijă ca nimic din ceea ce te angajează să nu fie ulterior măsurabil. Spui țanțoș că vei face autostrăzi, dar nu câți kilometri, că vei crea locuri de muncă, dar fără a preciza când, că vei crește economia, dar fără a pronunța un procent. Important e să promiți celor care își doresc să fie mințiți și, slavă Domnului, în România încă sunt destui din ăștia.
Atunci când se apropie vremea bilanțului, discursul trebuie reconstruit. Iei tot ceea ce s‑a întâmplat bun și cu meșteșugite vorbe faci să pară că ți se datorează. Exagerezi cifrele pozitive, minimalizezi pe cele negative. Dă‑o dracului de scădere economică, nici nemților nu le merge bine, da’ ia uitați-vă ce frumusețe de șomaj scăzut avem! Oricum nimeni nu poate contesta ceea ce spui, pentru că, în fond, n‑ai promis nimic concret, nu‑i așa?
În România îți înfierezi adversarul cu patima și veninul vorbelor meșteșugit alese, chiar dacă neadevărate. Iar dacă adversarului nu‑i găsești îndeajunse cusururi pe care să le stigmatizezi, îți inventezi un adversar pe care să‑l faci praf.
Cred că efectele asupra societăţii româneşti lăsate de cei 10 ani de regim Traian Băsescu sunt destul de asemănătoare cu cele lăsate de regimul nazist în Germania. Şi de asta spun de debăsificarea societăţii româneşti. Nu va fi uşor. Va lua timp şi va fi nevoie de un proces de reconciliere a românilor cu românii.
Iar dacă lumea se indignează la auzul unor astfel de declarații flamboiante, nu trebuie decât să te miri public printr-un alt discurs:
În primul şi în primul rând, consider toată această propagandă începută împotriva declaraţiilor mele politice legate de domnul Băsescu ca fiind exagerată. În primul şi în primul rând, când Traian Băsescu spune despre mine şi despre noi că suntem bolşevici şi comunişti, nici nu cred că neagă că în România s‑au produs crime produse de comunişti.
În fond de ce ne enervăm în halul ăsta? Sunt doar niște declarații politice. Știm toți că nu e decât un fel de a mânca căcat.
În România discursul politic este în același timp competență, agendă de lucru, bilanț al realizărilor și armă necruțătoare. Și dacă tot n‑ați priceput cum vine asta, îl las pe domnul Mazăre să vă lămurească printr-un exemplu practic.
Lasă un comentariu