Eram în autobuz, mergeam spre serviciu, când am auzit o conversație între două persoane ce stăteau în fața mea, pe scaune. Un tip mai pirpiriu îi explica unei doamne aflată la a doua tinerețe că fusese cu o zi înainte la cumpărături într-un hypermarket și că a fost scandalizat câți bani își permit să arunce unii oameni pe tot felul de prostii, în timp ce ei — bugetarii — au niște salarii de mizerie. Pe măsură ce povestea, sub privirile aprobatoare ale interlocutoarei sale, individul aproape că se îneca de frustrare, oprindu-se câte o clipă pentru a‑și recâștiga suflul.
Mă gândeam că nu demult am aruncat o privire prin structura bugetului de stat pe anul ăsta și am observat că mai bine de jumătate din el se bazează pe colectarea TVA-ului. Suntem o țară bazată pe comerț, iar bugetul din care domnul cu pricina își lua modestul salariu se sprijină exact pe consumul accelerat de bunuri și servicii. De fiecare dată când se încetinește consumul — indiferent dacă e din cauza unor crize internaționale sau a unei proaste guvernări — guvernul gâfâie și transpiră căutând bani pentru salarii și pensii. Domnul bugetar ar fi trebuit să se bucure că lumea cumpără tot soiul de prostii pentru că inconștiența consumului excesiv de care dă dovadă clasa mijlocie a României alimentează cu mare succes bugetul care finanțează incompetența administrativă a funcționarilor de stat. În fapt sunt două tipuri complementare de prostie.
Așadar cu cât mai mulți angajați privați am avea, cu atât consumul ar fi mai îndârjit, iar TVA-ul vărsat la buget mai mare, spre bucuria baronilor locali care au de unde cere guvernului fonduri de investiții și a bugetărimii care poate reclama la fiecare ciclu electoral creșteri de salarii în schimbul voturilor. S‑ar zice că egalitatea asta simplă — mai multe locuri de muncă în economia privată = mai bine pentru stat — e soluția ideală, doar că în România nu e foarte clar cine face locurile astea de muncă.
Acum vreo doi ani, pe când abia preluase puterea, VV Ponta se angaja să creeze un milion de locuri noi de muncă. Nu prea s‑a întâmplat asta, nici nu mă așteptam să se țină de cuvânt pentru că eram convins de găunoșenia personajului și a discursului său politic. Mult mai recent, nu demult, domnișoara Irina-din-tot-sufletul Petrescu, ministreasă de finanțe — a ținut o dizertație în fața parlamentarilor, explicându-le că nu e treaba guvernului să creeze locuri de muncă. N‑ar fi rău să se coordoneze nițel cu șeful ei direct, măcar la nivel de discurs public, ca să nu se contrazică flagrant unul pe celălalt.
Nu e nimeni așa de tâmpit ca să creadă că o să vină Ponta și miniștrii lui să recruteze oameni în companiile private. E limpede pentru toți — sper! — că guvernul trebuie să ia măsuri administrative în așa fel încât să producă un cadru economic favorabil creării de noi locuri de muncă. Problema e că niciodată nu se urmăresc efectele măsurilor luate de guvernanți, niciodată nu vedem limpede, negru pe alb, că s‑a luat măsura X cu scopul Y și rezultatele sunt Z.
Stimata domnișoară Petrescu, responsabilă între altele și cu strânsul banilor de pe la contribuabili, ar trebui să-și folosească înaltele studii economice ca să facă o diferență semnificativă în transparența actului de guvernare și să putem vedea și noi, fraierii ăștia de plătim taxe, cum s‑a îmbunătățit economia datorită genialității șefului și colegilor săi.
Pentru că până acum eu văd așa:
- am intrat cu economia în recesiune tehnică,
— au scăzut cu 11% investițiile publice,
— au crescut cheltuielile statului cu aproape 6%,
— acciza suplimentară la combustibil a scăzut de fapt consumul și taxele colectate,
— taxa pe stâlp a produs scăderea profitabilității sau creșteri de prețuri,
— colectarea veniturilor la buget e mult sub așteptări,
— utilizarea fondurilor europene a scăzut iar,
— privatizarea Oltchim a eșuat,
— privatizarea CFR Marfă la fel,
— situația de la Roșia Montană e confuză nici nu exploatăm, nici nu i‑am trimis acasă pe Gold Corporation…
Să continui?
Lasă un comentariu