Stadioanele roșii

În anii co­mu­nis­mu­lui cir­cula o te­o­rie care în­cerca să ex­plice ab­sur­di­tă­țile gu­ver­nă­rii, lipsa ali­men­te­lor din ma­ga­zine și co­zile nesfâr­șite atunci când “se băga ceva la ali­men­tara”, lipsa agen­tu­lui ter­mic din ca­lo­ri­fere, in­ter­mi­na­bi­lele min­ciuni di­fu­zate prin ra­dio și cele două ore de emi­siuni zil­nice ale te­le­vi­ziu­nii. Spu­neau unii că toate as­tea se în­tâm­plă pen­tru că Ceau­șescu era min­țit de po­li­tru­cii din ju­rul său, că el nu știa care e re­a­li­ta­tea. Că nu știa că stă­team în frig iarna pen­tru că nu exista com­bus­ti­bil pen­tru cen­tra­lele ter­mice. Că nu știa că la ali­men­tara se adu­cea carne doar o dată pe săp­tămână și că tre­buia să te așezi cu o seară îna­inte la coadă ca să speri că apuci să cum­peri niște oase. Că ha­bar n‑avea că pre­șe­din­ții de CAP stă­teau în ge­nunchi în po­rumb când li se luau in­ter­viuri te­le­vi­zate des­pre re­col­tele re­cord, ca să pară că po­rum­bul le trece de umeri. Și că, de­si­gur, dacă Ceau­șescu ar fi aflat aceste ade­vă­ruri, i‑ar fi ares­tat pe toți cei care‑l min­ți­seră și ar fi dat po­po­ru­lui ceea ce cu în­drep­tă­țire i se cu­ve­nea: carne, căl­dură, adevăr.

Nu erau doar unii cei care cre­deau în ast­fel de fan­tas­ma­go­rii, aproape toți ro­mâ­nii tre­ceau prin pe­ri­oade în care erau ten­tați să aplece ure­chea la ase­me­nea ex­pli­ca­ții ale vie­ții mi­ze­ra­bile pe care o tră­iau — doar cei mai ra­di­cali, cei care poate ima­gi­nau ca po­si­bilă o alt­fel de lume într-un vi­i­tor tan­gi­bil, nu că­deau în re­ve­ria mi­tu­lui con­du­că­to­ru­lui lu­mi­nat că­ruia i se as­cunde ade­vă­rata su­fe­rință a po­po­ru­lui. Era o formă de ali­nare psi­hică, de în­tre­ți­nere a spe­ran­ței că într‑o zi — nu se știe când, nu se știe cum — șe­ful cel mare va în­drepta lu­cru­rile, iar lu­mea va fi din nou res­pi­ra­bilă. De­si­gur, Ceau­șescu știa ce se în­tâm­pla în ju­rul său. În ne­bu­nia lui era con­vins însă că to­tul ser­vește unui scop mă­reț, pe care el e che­mat să‑l ser­vească: o Ro­mâ­nie per­fect in­de­pen­dentă, li­der al po­li­ti­cii in­ter­națio­nale, iar el ge­niul care a gân­dit și îm­pli­nit acest mi­ra­col. Și ca să-și con­firme pla­nu­rile, dar și din mo­tive pro­pa­gan­dis­tice, um­plea sta­di­oane cu oa­meni obli­gați să par­ti­cipe la pa­rade în­chi­nate par­ti­du­lui și mă­re­țu­lui conducător.

Azi Ponta um­ple și el sta­di­oane. Știe prea bine că cli­en­tela po­li­tică a PSD-ului a plătit pen­tru auto­care, pen­tru mo­to­rină, pen­tru mân­care și pen­tru re­com­pen­sele de câte o sută de lei ca să aducă șap­te­zeci de mii de oa­meni la lan­sa­rea can­di­da­tu­rii sale. Știe că fără toți acești bani aproape ni­meni n‑ar fi ve­nit să‑l aclame, că to­tul e o bu­ta­fo­rie de par­tid, orches­trată pen­tru a da gran­doare eve­ni­men­tu­lui. Știe că unii din­tre cei ce au fost acolo îl vor fi vo­tat ori­cum, dar n‑ar fi bă­tut dru­mul din nu știu ce colț de țară, n‑ar fi în­du­rat obo­seala dru­mu­lui, doar ca să flu­ture niște pan­carde pe un sta­dion. A con­tat mân­ca­rea, bă­u­tura și mai ales banii.

Com­pa­ra­ția din­tre Ceau­șescu și Ponta este ne­dreaptă. Ceau­șescu — na­țio­na­list, in­cult și me­ga­lo­ma­n­iac — iu­bea to­tuși Ro­mâ­nia în fe­lul său bol­nav și fă­u­rea niște pla­nuri fa­rao­nice prin care s‑o aducă pe ea și pe sine în cen­trul ad­mi­ra­ției mondi­ale. Ponta ce scuză are pen­tru mas­ca­ra­dele sale? Pen­tru ce bine su­prem, fie el și uto­pic, se jus­ti­fică să plă­tească oa­meni ca să um­ple un sta­dion? Ce țe­luri mă­rețe are de îm­pli­nit, în afară de a se îm­bo­găți îm­pre­ună cu ba­ro­nii ro­șii, pen­tru care ast­fel de spec­ta­cole sunt îndreptățite?

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...