Cunosc o familie de penticostali. Locuiesc la parterul unui bloc și vreme de câțiva ani am fost vecini. M‑am mutat apoi în Otopeni și nu i‑am mai întâlnit decât din când în când, în scurtele mele vizite prin vechiul cartier. El și ea au mai îmbătrânit, copiii au crescut. Ceva totuși nu s‑a schimbat, felul lor de a trăi si de a se purta este același, an de an, zi de zi,
Sunt foarte cumpătați. Casa lor, căreia nu i‑am trecut pragul niciodată, se vădește prin ușa deschisă a apartamentului de o simplitate aproape austeră. Salută pe toată lumea, ajută vecinii mai bătrâni, niciodată nu au provocat vreun conflict cu nimeni. El conduce un Logan MCV alb, același de ani de zile, întreținut cu grijă. Ea a fost întotdeauna casnică, îmbrăcată mereu cu fuste negre sau gri lungi până aproape de pământ, haine în culori discrete sau în tonuri de gri și părul strâns cu un batic legat la spate. Nimic imoral în gesturile lor, nimic care măcar să sugereze vag frivolitatea.
Au trei fete. Acum sunt mari, cele mai vârstnice probabil la liceu. Toate arată și se poartă exact ca mama lor: înăltuțe, cu trăsături pe care poți citi o inocență copilărească, îmbrăcate în haine terne ce le acoperă corpul în întregime, cu părul strâns de bentițe albe. Și m‑am întrebat cum arată viața lor socială, cum se simt atunci când merg la școală printre adolescentele din Berceni, unde hainele trebuie să fie cât mai strident colorate și machiajele ieftine cât mai abundente. Cum se vor fi simțind știindu-se altfel și fiind tratate ca fiind altfel? Pentru că îmi imaginez cu usurință răutățile ce li se aruncă în față în fiecare zi. Îmi închipui cum sunt ironizate pentru îmbrăcămintea lor, pentru naivitățile lor, pentru credința lor religioasă. Îmi închipui singurătatea pe care o poți simți când ceilalți te izolează pentru că ești ciudat, pentru că nu ești ca ei.
Timpul va mai trece apoi peste ele. Vor crește și vor avea propria familie. De bună seamă soții lor nu vor putea fi decât oameni cu aceleași valori, cu aceleași convingeri. Universul lor este limitat la cei care corespund modelului de viață în care au fost educate, iar universul ăsta personal devine pe zi ce trece tot mai strâmt, alegerile sunt tot mai puține. A rezista presiunii celorlalți e tot mai greu, tot mai obositor. Și trebuie să te împaci cu gândul că mereu vei fi cel ciudat, cel ridicol, cel neadaptat.
Mi-am dat seama apoi că nu doar religia te poate trimite într‑o astfel de izolare. Unii încă mai credem în bun simț, în respect, în onoare și cinste. Ne creștem copiii în spiritul acestor valori și apoi îi trimitem într‑o lume unde aproape nimic din ce i‑am învățat nu se mai potrivește. România nu e bazată pe moralitate — de la prim-ministru până la managerii din companiile în care lucrăm se practică impostura, oportunismul, incompetența, plagiatul, furtul, minciuna.
Cum ar trebui să ne pregătim copiii pentru viață? Să‑i educăm după valorile noastre morale, indiferent dacă sunt creștine sau ateiste, ca și cum ăsta ar fi “echipamentul” ideal pentru a trece prin viață, “dotările” standard cu care un individ trebuie să opereze în fiecare zi? Mai sunt inocența, cinstea, respectul, discreția niște instrumente utile în viața de azi? Și dacă răspunsul e nu, putem renunța la ele, învățându-ne copiii să fie cinici, tupeiști și grobieni, ca să le dăm o șansă mai bună în viață? Între ce avem de ales? Între a cultiva niște suflete chinuite de frustrare pentru că lumea din jurul lor nu se ridică la standardele morale despre care ei au învățat că sunt obligatorii sau a forma niște ticăloși lacomi si cinici, perfect adaptați lumii din jurul lor?
În care din aceste situații am putea spune că ne-am făcut datoria ca părinți? Și ce ne facem dacă descoperim că nici una din alternative nu e cea bună, că n‑am făcut decât să replicăm încă o generație de ciudați?
Lasă un comentariu