Cu­nosc o fa­mi­lie de pen­ti­cos­tali. Lo­cu­iesc la par­te­rul unui bloc și vreme de câ­țiva ani am fost ve­cini. M‑am mu­tat apoi în Oto­peni și nu i‑am mai în­tâl­nit de­cât din când în când, în scur­tele mele vi­zite prin ve­chiul car­tier. El și ea au mai îm­bă­trâ­nit, co­piii au cres­cut. Ceva to­tuși nu s‑a schim­bat, fe­lul lor de a trăi si de a se purta este ace­lași, an de an, zi de zi,

Sunt foarte cum­pă­tați. Casa lor, că­reia nu i‑am tre­cut pra­gul nici­o­dată, se vă­dește prin ușa des­chisă a apar­ta­men­tu­lui de o sim­pli­tate aproape aus­teră. Sa­lută pe toată lu­mea, ajută ve­ci­nii mai bă­trâni, nici­o­dată nu au pro­vo­cat vreun con­flict cu ni­meni. El con­duce un Lo­gan MCV alb, ace­lași de ani de zile, în­tre­ți­nut cu grijă. Ea a fost în­tot­dea­una ca­s­nică, îm­bră­cată me­reu cu fuste ne­gre sau gri lungi până aproape de pământ, haine în cu­lori dis­crete sau în to­nuri de gri și pă­rul strâns cu un ba­tic le­gat la spate. Ni­mic imo­ral în ges­tu­rile lor, ni­mic care mă­car să su­ge­reze vag frivolitatea.

Au trei fete. Acum sunt mari, cele mai vâr­st­nice pro­ba­bil la li­ceu. Toate arată și se poartă exact ca mama lor: înăl­tuțe, cu tră­să­turi pe care poți citi o ino­cență co­pi­lă­rească, îm­bră­cate în haine terne ce le aco­peră cor­pul în în­tre­gime, cu pă­rul strâns de ben­tițe albe. Și m‑am în­tre­bat cum arată viața lor so­ci­ală, cum se simt atunci când merg la școală prin­tre ado­les­cen­tele din Ber­ceni, unde hai­nele tre­buie să fie cât mai stri­dent co­lo­rate și ma­chi­a­jele ieftine cât mai abu­n­dente. Cum se vor fi sim­țind ști­indu-se alt­fel și fi­ind tra­tate ca fi­ind alt­fel? Pen­tru că îmi ima­gi­nez cu usu­rință ră­u­tă­țile ce li se aruncă în față în fi­e­care zi. Îmi în­chi­pui cum sunt iro­ni­zate pen­tru îm­bră­că­min­tea lor, pen­tru nai­vi­tă­țile lor, pen­tru cre­dința lor re­li­gi­oasă. Îmi în­chi­pui sin­gu­ră­ta­tea pe care o poți simți când cei­lalți te izo­lează pen­tru că ești ciu­dat, pen­tru că nu ești ca ei.

Tim­pul va mai trece apoi peste ele. Vor crește și vor avea pro­pria fa­mi­lie. De bună seamă so­ții lor nu vor pu­tea fi de­cât oa­meni cu ace­leași va­lori, cu ace­leași con­vin­geri. Uni­ver­sul lor este li­mi­tat la cei care co­res­pund mo­de­lu­lui de viață în care au fost edu­cate, iar uni­ver­sul ăsta per­so­nal de­vine pe zi ce trece tot mai strâmt, ale­ge­rile sunt tot mai pu­ține. A re­zista pre­siu­nii ce­lor­lalți e tot mai greu, tot mai obo­si­tor. Și tre­buie să te îm­paci cu gân­dul că me­reu vei fi cel ciu­dat, cel ri­di­col, cel neadaptat.

Mi-am dat seama apoi că nu doar re­li­gia te poate tri­mite într‑o ast­fel de izo­lare. Unii încă mai cre­dem în bun simț, în res­pect, în onoare și cin­ste. Ne creș­tem co­piii în spi­ri­tul aces­tor va­lori și apoi îi tri­mi­tem într‑o lume unde aproape ni­mic din ce i‑am în­vă­țat nu se mai po­tri­vește. Ro­mâ­nia nu e ba­zată pe mo­ra­li­tate — de la prim-mi­nis­tru până la ma­na­ge­rii din com­pa­ni­ile în care lu­crăm se prac­tică im­pos­tura, oport­u­nis­mul, in­com­pe­tența, pla­gi­a­tul, fur­tul, minciuna.

Cum ar tre­bui să ne pre­gă­tim co­piii pen­tru viață? Să‑i edu­căm după va­lo­rile noas­tre mo­rale, in­di­fe­rent dacă sunt creș­tine sau ate­i­ste, ca și cum ăsta ar fi “echi­pa­men­tul” ideal pen­tru a trece prin viață, “do­tă­rile” stan­dard cu care un in­di­vid tre­buie să ope­reze în fi­e­care zi? Mai sunt ino­cența, cin­stea, res­pec­tul, dis­cre­ția niște in­stru­mente utile în viața de azi? Și dacă răs­pun­sul e nu, pu­tem re­nunța la ele, în­vă­țându-ne co­piii să fie ci­nici, tu­peiști și gro­bieni, ca să le dăm o șansă mai bună în viață? În­tre ce avem de ales? În­tre a cul­tiva niște su­flete chi­nu­ite de frus­trare pen­tru că lu­mea din ju­rul lor nu se ri­dică la stan­dar­dele mo­rale des­pre care ei au în­vă­țat că sunt obli­ga­to­rii sau a forma niște ti­că­loși la­comi si ci­nici, per­fect adap­tați lu­mii din ju­rul lor?

În care din aceste si­tu­a­ții am pu­tea spune că ne-am fă­cut da­to­ria ca pă­rinți? Și ce ne fa­cem dacă des­co­pe­rim că nici una din al­ter­na­tive nu e cea bună, că n‑am fă­cut de­cât să re­pli­căm încă o ge­ne­ra­ție de ciudați?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.