Povești cu unguri

Fiește­care patriot român care se respectă are o poveste pro­prie despre ungurii cu care a fost el coleg ori pri­eten ori altceva. Lasă că poveștile astea tind să semene ca niște pică­turi de apă, toate începând cu maghiarul agresiv‐iredentist și sfârșind cu el "pus cu botul pe labe", vorba e că am putea face o culegere de texte pop­u­lare, pre­cum la un moment dat se întâm­plase cu Mior­ița. Am putea colecționa ast­fel toate ver­si­u­nile istori­ilor din armată, alea cu Piști, Gyuri sau Csaba, despre care aflăm în intrigă că nu știau nici măcar să vor­bească românește, ajung până la dezn­odământ să fi recunos­cut supe­ri­or­i­tatea uni­ver­sală a românilor, iar la morala poveștii se trans­formă în niște băieți buni, ascultă­tori și cuminți. Iar ală­turi de astea am mai putea adăuga istorisir­ile ero­tice cu unguroaicele Ildiko, Marika sau Mar­git, mai toate petre­cute "când eram în fac­ul­tate", de obi­cei "rupt de beat", dar teri­bil de viril în ciuda ebri­etății.

Din per­spec­tiva asta fiește­care patriot român se simte îndri­tuit să emită o opinie fermă despre unguri în gen­eral și despre cei din Ardeal în par­tic­u­lar pen­tru că "știe cum gân­desc ăștia", iar dacă te îndoiești de spusele lui te între­abă dacă "ai fost vre­o­dată în Harghita" ca să con­stați că "nici o pâine nu‐ți vinde nimeni dacă nu știi ungurește". Nu face excepție nici un oare­care Bog­dan Sto­ica, pra­hovean, jur­nal­ist și blog­ger — cum se reco­mandă el însuși — care ne lămurește cum stă tre­aba cu autono­mia secuiască: cică să le‐o dăm lin­iștiți că în câțiva ani or să ne roage să îi primim înapoi pen­tru că vor muri de foame din lipsă de resurse1. Ne luăm rumânii noștri înapoi, îi relocăm prin Moldova de pe unde i‐a adus Ceaușescu, iar pe amărâții ăia de secui, care‐s coada cozilor la taxe și impozite văr­sate la buge­tul de stat, îi lăsăm să flămânzească până le‐o veni mintea la cap. Nu știu cum dracu' și povestea asta — ca și cele cu Piști, colegul din armată — începe tot cu unguri mân­dri și sfârșește cu boz­gori domes­ti­ciți.

Din­colo de com­para­ți­ile deplasate cu Kosovo și de impli­carea vir­ilă în text a organelor sex­u­ale ale autoru­lui, blogerul pra­hovean se remarcă și prin lejer­i­tatea rațion­a­mentelor. Le tragem granițe secuilor, le facem puncte vamale și îi punem să‐si ia pașa­port ca să ajungă la Cluj — ce mare șmecherie? — ne între­abă el retoric. Evi­dent, o regiune devenită autonomă nu are regim de țară, deci nu există granițe și pașapoarte. Și, chiar dacă am vorbi de inde­pen­dență, mă îndoi­esc că Repub­lica Secuiască Harkov (să zicem că așa s‐ar numi) nu ar fi accep­tată în UE — pe cale de con­secință nu ar avea nevoie de pașapoarte ca să tranziteze prea fru­moasa noas­tră țară. Cât despre dor­ința lor de a merge la Cluj, cred s‐ar putea să mai scadă, mai ales dacă vor avea un aero­port cu nis­cai zboruri directe la Budapesta. Căci mă încearcă o bănuială cum că afac­er­iștii din Ungaria ar veni să facă niște investiții prin țara secuilor.

Dacă este ceva ce mă întris­tează in toate istori­ile astea cu sig­u­ranță e sufi­ciența pe care o afișăm in relați­ile cu maghiarii, ati­tudinea asta de stăpân care îi mai trece cu ved­erea vale­tu­lui câte o greșeală, îl lasă să se creadă parte a fam­i­liei, dar îl pleznește peste bot când i se pare că a devenit prea obraznic. Sun­tem sig­uri că le‐am dat destule drep­turi și ar cam tre­bui să se potolească cu reven­dicările astea națion­al­iste, ba dim­potrivă ar tre­bui să fie mân­dri că ne sunt con­cetățeni, chiar dacă în Europa a fi cetățean al României nu e toc­mai o etichetă cu care să te mân­drești. Nu privim maghiarii ca pe egalii noștri, ci ca pe unii pe care îi îngă­duim în casa noas­tră cu condiția să fie cuminți, să ne respecte necondiționat și să‐și țină gura. Să nu ne mirăm că‐și doresc autono­mia.

Pen­tru bog­dansto­ici: Nu susțin autono­mia secuilor. Susțin că dacă nu‐i tratăm cu respect, ca pe niște egali, inclu­siv și mai ales în priv­ința drep­tu­lui lor istoric de a se afla pe pămân­turile pe care se află, nu vom ajunge nici­când să trăim ca pri­eteni.

  1. Nu pun nici un link pen­tru că nu tin neapărat să fac track­back cu fițuica indi­vidu­lui. Sunt sigur că vă des­cur­cați cu Google, dacă țineți morțiș să lec­turați arti­colul. []

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu