Moaștele Maestrului

Obsesia noas­tră națion­ală pen­tru moaște nu e doar o formă de man­i­festare reli­gioasă. Ne plac moaștele în gen­eral, nu doar ale unor morți, ci și cele cre­ate din necrozate părți ale lumii aparent vii. Cre­dem de pildă orbește în buna cred­ință a unor lid­eri politici și sărutăm cu ștampila de vot pătrățelul magic ce sperăm să ne aducă bunăstarea. Cre­dem și în atot­put­er­ni­cia șefilor și sărutăm cu plăcere fun­dul celor care ne pot mări salariul. Cre­dem că vinul nu mer­ită să fie înve­chit — ne place mai mult tul­bu­re­lul proaspăt — dar pe artiști ne stră­duim să‑i maturăm pe îndelete. Cu cât e mai matusalemic per­son­ajul, cu atât mai sacrosant devine în ochii poporu­lui.

Dom­nul Beli­gan, de pildă, a devenit deja moaște în toate reg­ula. Lumea se duce la spec­ta­colele lui cam cum merge la racla sfin­tei Paraschieva, nu pen­tru că ar fi ceva de văzut, ci pen­tru că așa se face, așa e bine, ajută la pro­pria cul­tură. Unii șoptesc pe la colțuri că maestrul a cam pier­dut con­tac­tul cu real­i­tatea, că i se suflă din culise repli­cile, dar nici pe sufleur nu‑l prea mai aude bine. Apoi adaugă con­de­scen­dent: ce vrei, mă, are nouăj'de ani.

După cum vă spuneam, moaștele ne atrag irezistibil. Însă nu doar atât. Moaștele vând. Cumpărăm medica­mente de la far­ma­cia reco­man­dată de doamna Stela Popescu pen­tru că ce spune o comoară națion­ală ca ea e literă de lege. Cafeaua Don­cafe — care din punc­tul meu de vedere e o miz­erie — devine deli­cioasă când Maia Mor­gen­stern geme de plăcere pe sti­cla tele­vi­zoru­lui adulmecându‑i aromele. Bor­mașina de 149 de lei de la Bau­max are alt ștaif când e pro­mo­vată de Florin Pier­sic. Iar dom­nul Beli­gan, de la înălțimea pre­su­pu­sei sale senior­ități artis­tice, nu putea să ne reco­mande altceva decât cel mai bun pro­dus româ­nesc: copi­a­torul uni­ver­sal cu aparat de mințit încor­po­rat, VV Ponta.

Dar dacă cineva, să zicem un coate-goale ca Andrei Pleșu, îndrăznește să crit­ice o ast­fel de val­i­dare a non-valorii prin incorecta ei asociere cu aura fer­me­cată a moaștelor vre­unui maestru, mânia poporu­lui se dezlănțuie. Iar dacă neica-nimeni mai amintește și de prac­tici pupin­curiste sim­i­lare ale sacrosan­tu­lui maestru Beli­gan în vre­murile de dinainte de '89, în frun­tea oastei de incrim­i­na­tori se așează înșiși aspi­ranții la statu­tul de moaște naționale: Angela Sim­i­lea, Dida Dră­gan, Flo­rina Cer­cel șamd. Căci în rân­durile artiștilor funcționează o ire­proșa­bilă sol­i­dar­i­tate în priv­ința asta: indifer­ent de val­oarea sa abso­lută, artis­tul la bătrânețe tre­buie adu­lat, iar când moare tre­buie trans­for­mat în sim­bol național. E musai.

Actori și alte sor­ti­mente de artiști au sărit toți la bere­gata lui Pleșu, acuzându‑l că este nere­spec­tuos cu Marele Maestru ce nu a făcut decât să-și exprime o prefer­ință politică. Nici unul din­tre ei nu a înțe­les că nu drep­tul la opinie era incrim­i­nat aici, ci recidiva asocierii cu put­erea coruptă. Dacă toți acești "mari artiști" care se visează și ei moaște naționale n‑au pri­ceput că nu se poate să deții doc­tor­ate bazate pe munca altora, nu poți minți și răstălmăci totul prof­itând de pros­tia poporu­lui, nu poți orga­niza zile de naștere pe sta­dion pre­cum Ceaușescu, nu poti patrona corupția, nu poți să te sol­i­darizezi cu infrac­tori con­damnați, atunci poate că val­oarea lor morală este una îndoiel­nică. Și poate că, insu­fi­cient răs­plătiți mate­r­ial prin com­para­ție cu glo­ria lor artis­tică, sunt gata să sărute și ei mâna șefu­lui pen­tru o pen­sie mai con­sis­tentă.

Beli­gan însă nu mai are nevoie de bani, pen­tru că el e mort de mult, doar că n‑a aflat încă. Și, din obișn­uință, maestrul își plimbă pro­pri­ile moaște pe scenele și sta­dioanele României.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Am mai comen­tat acum câțiva ani, undeva, blog/facebook — nu mai știu, despre cât de inde­cent mi se pare per­son­ajul. Să te fi lăsat dicția și multe altele și tu să te risipești aiurea, dându-te în spec­ta­col, când cel mai indi­cat lucru era să te aduni, Dum­nezeule, un pic, să-ți oferi răgazul de a medita puțin la ceea ce ești și la ce ai făcut. Spun medita, căci rimează mai bine cu mediocru, căci despre căință și pocăință nu poate fi vorba.
    Și da, nu e vino­vat doar per­son­ajul, ci și antu­ra­jul, care i‑a întreținut inadec­varea: fiice, spec­ta­torii care l‑au frecven­tat mai ales în ultimul timp, artiști și cân­tăreți.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu