Ob­se­sia noas­tră na­țio­nală pen­tru moaște nu e doar o formă de ma­ni­fes­tare re­li­gi­oasă. Ne plac moaș­tele în ge­ne­ral, nu doar ale unor morți, ci și cele cre­ate din ne­cro­zate părți ale lu­mii apa­rent vii. Cre­dem de pildă or­bește în buna cre­dință a unor li­deri po­li­tici și să­ru­tăm cu ștam­pila de vot pă­tră­țe­lul ma­gic ce spe­răm să ne aducă bu­năs­ta­rea. Cre­dem și în ato­tpu­ter­ni­cia șe­fi­lor și să­ru­tăm cu plă­cere fun­dul ce­lor care ne pot mări sa­la­riul. Cre­dem că vi­nul nu me­rită să fie în­ve­chit — ne place mai mult tul­bu­re­lul proas­păt — dar pe ar­tiști ne stră­duim să‑i ma­tu­răm pe în­de­lete. Cu cât e mai ma­tu­sa­le­mic per­so­na­jul, cu atât mai sa­cro­sant de­vine în ochii po­po­ru­lui.

Dom­nul Be­li­gan, de pildă, a de­ve­nit deja moaște în toate re­gula. Lu­mea se duce la spec­ta­co­lele lui cam cum merge la ra­cla sfin­tei Pa­ras­chi­eva, nu pen­tru că ar fi ceva de vă­zut, ci pen­tru că așa se face, așa e bine, ajută la pro­pria cul­tură. Unii șop­tesc pe la col­țuri că ma­es­trul a cam pier­dut con­tac­tul cu re­a­li­ta­tea, că i se su­flă din culise re­pli­cile, dar nici pe su­fleur nu‑l prea mai aude bine. Apoi ada­ugă con­des­cen­dent: ce vrei, mă, are no­uă­j’de ani.

După cum vă spu­neam, moaș­tele ne atrag ire­zis­ti­bil. Însă nu doar atât. Moaș­tele vând. Cum­pă­răm me­di­ca­mente de la far­ma­cia re­co­man­dată de doamna Stela Po­pescu pen­tru că ce spune o co­moară na­țio­nală ca ea e li­teră de lege. Ca­feaua Don­cafe — care din punc­tul meu de ve­dere e o mi­ze­rie — de­vine de­li­cioasă când Maia Mor­gen­stern geme de plă­cere pe sti­cla te­le­vi­zo­ru­lui adulmecându‑i aro­mele. Bor­ma­șina de 149 de lei de la Bau­max are alt ștaif când e pro­mo­vată de Flo­rin Pier­sic. Iar dom­nul Be­li­gan, de la înăl­ți­mea pre­su­pu­sei sale se­ni­o­ri­tăți ar­tis­tice, nu pu­tea să ne re­co­mande alt­ceva de­cât cel mai bun pro­dus ro­mâ­nesc: co­pi­a­to­rul uni­ver­sal cu apa­rat de min­țit în­cor­po­rat, VV Ponta.

Dar dacă ci­neva, să zi­cem un coate-goale ca An­drei Pleșu, în­drăz­nește să cri­tice o ast­fel de va­li­dare a non-va­lo­rii prin in­co­recta ei aso­ci­ere cu aura fer­me­cată a moaș­te­lor vre­u­nui ma­es­tru, mâ­nia po­po­ru­lui se dez­lăn­țuie. Iar dacă neica-ni­meni mai amin­tește și de prac­tici pu­pin­cu­riste si­mi­lare ale sa­cro­san­tu­lui ma­es­tru Be­li­gan în vre­mu­rile de di­na­inte de ’89, în frun­tea oas­tei de in­cri­mi­na­tori se așează în­șiși as­pi­ran­ții la sta­tu­tul de moaște na­țio­nale: An­gela Si­mi­lea, Dida Dră­gan, Flo­rina Cer­cel șamd. Căci în rân­du­rile ar­tiș­ti­lor func­țio­nează o ire­pro­șa­bilă so­li­da­ri­tate în pri­vința asta: in­di­fe­rent de va­loa­rea sa ab­so­lută, ar­tis­tul la bă­trâ­nețe tre­buie adu­lat, iar când moare tre­buie trans­for­mat în sim­bol na­țio­nal. E mu­sai.

Ac­tori și alte sor­ti­mente de ar­tiști au să­rit toți la be­re­gata lui Pleșu, acuzându‑l că este ne­res­pec­tuos cu Ma­rele Ma­es­tru ce nu a fă­cut de­cât să-și ex­prime o pre­fe­rință po­li­tică. Nici unul din­tre ei nu a în­țe­les că nu drep­tul la opi­nie era in­cri­mi­nat aici, ci re­ci­diva aso­ci­e­rii cu pu­te­rea co­ruptă. Dacă toți acești “mari ar­tiști” care se vi­sează și ei moaște na­țio­nale n‑au pri­ce­put că nu se poate să de­ții doc­to­rate ba­zate pe munca al­tora, nu poți minți și răs­tăl­măci to­tul pro­fi­tând de pros­tia po­po­ru­lui, nu poți or­ga­niza zile de naș­tere pe sta­dion pre­cum Ceau­șescu, nu poti pa­trona co­rup­ția, nu poți să te so­li­da­ri­zezi cu in­frac­tori con­dam­nați, atunci poate că va­loa­rea lor mo­rală este una în­do­iel­nică. Și poate că, in­su­fi­cient răs­plătiți ma­te­rial prin com­pa­ra­ție cu glo­ria lor ar­tis­tică, sunt gata să să­rute și ei mâna șe­fu­lui pen­tru o pen­sie mai con­sis­tentă.

Be­li­gan însă nu mai are ne­voie de bani, pen­tru că el e mort de mult, doar că n‑a aflat încă. Și, din obiș­nu­ință, ma­es­trul își plimbă pro­pri­ile moaște pe sce­nele și sta­di­oa­nele Ro­mâ­niei.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Am mai co­men­tat acum câ­țiva ani, un­deva, blog/facebook — nu mai știu, des­pre cât de in­de­cent mi se pare per­so­na­jul. Să te fi lă­sat dic­ția și multe al­tele și tu să te ri­si­pești aiu­rea, dându-te în spec­ta­col, când cel mai in­di­cat lu­cru era să te aduni, Dum­ne­ze­ule, un pic, să-ți oferi ră­ga­zul de a me­dita pu­țin la ceea ce ești și la ce ai fă­cut. Spun me­dita, căci ri­mează mai bine cu me­di­o­cru, căci des­pre că­ință și po­că­ință nu poate fi vorba.
    Și da, nu e vi­no­vat doar per­so­na­jul, ci și an­tu­ra­jul, care i‑a în­tre­ți­nut in­a­dec­va­rea: fiice, spec­ta­to­rii care l‑au frec­ven­tat mai ales în ul­ti­mul timp, ar­tiști și cân­tă­reți.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.