Moaștele Maestrului

Obsesia noas­tră națion­ală pen­tru moaște nu e doar o for­mă de man­i­festare reli­gioasă. Ne plac moaștele în gen­er­al, nu doar ale unor morți, ci și cele cre­ate din necrozate părți ale lumii aparent vii. Cre­dem de pildă orbește în buna cred­ință a unor lid­eri politi­ci și sărutăm cu ștampi­la de vot pătrățelul mag­ic ce sperăm să ne aducă bunăstarea. Cre­dem și în atot­put­er­ni­cia șefilor și sărutăm cu plăcere fun­dul celor care ne pot mări salari­ul. Cre­dem că vin­ul nu mer­ită să fie înve­chit — ne place mai mult tul­bu­re­lul proaspăt — dar pe artiști ne stră­duim să‑i maturăm pe îndelete. Cu cât e mai matusalemic per­son­ajul, cu atât mai sacrosant devine în ochii poporu­lui.

Dom­nul Beli­gan, de pildă, a devenit deja moaște în toate reg­u­la. Lumea se duce la spec­ta­colele lui cam cum merge la racla sfin­tei Paraschie­va, nu pen­tru că ar fi ceva de văzut, ci pen­tru că așa se face, așa e bine, ajută la pro­pria cul­tură. Unii șoptesc pe la colțuri că maestrul a cam pier­dut con­tac­tul cu real­i­tatea, că i se suflă din culise repli­cile, dar nici pe sufleur nu‑l prea mai aude bine. Apoi adaugă con­de­scen­dent: ce vrei, mă, are nouăj’de ani.

După cum vă spuneam, moaștele ne atrag irezistibil. Însă nu doar atât. Moaștele vând. Cumpărăm medica­mente de la far­ma­cia reco­man­dată de doam­na Stela Popes­cu pen­tru că ce spune o comoară națion­ală ca ea e literă de lege. Cafeaua Don­cafe — care din punc­tul meu de vedere e o miz­erie — devine deli­cioasă când Maia Mor­gen­stern geme de plăcere pe sti­cla tele­vi­zoru­lui adulmecându‑i aromele. Bor­mași­na de 149 de lei de la Bau­max are alt ștaif când e pro­mo­vată de Florin Pier­sic. Iar dom­nul Beli­gan, de la înălțimea pre­su­pu­sei sale senior­ități artis­tice, nu putea să ne reco­mande altce­va decât cel mai bun pro­dus româ­nesc: copi­a­torul uni­ver­sal cu aparat de mințit încor­po­rat, VV Pon­ta.

Dar dacă cine­va, să zicem un coate-goale ca Andrei Pleșu, îndrăznește să crit­ice o ast­fel de val­i­dare a non-val­orii prin incorec­ta ei asociere cu aura fer­me­cată a moaștelor vre­unui maestru, mânia poporu­lui se dezlănțuie. Iar dacă neica-nimeni mai amintește și de prac­ti­ci pupin­curiste sim­i­lare ale sacrosan­tu­lui maestru Beli­gan în vre­murile de dinainte de ’89, în frun­tea oast­ei de incrim­i­na­tori se așează înșiși aspi­ranții la statu­tul de moaște naționale: Angela Sim­i­lea, Dida Dră­gan, Flo­ri­na Cer­cel șamd. Căci în rân­durile artiștilor funcționează o ire­proșa­bilă sol­i­dar­i­tate în priv­ința asta: indifer­ent de val­oarea sa abso­lută, artis­tul la bătrânețe tre­buie adu­lat, iar când moare tre­buie trans­for­mat în sim­bol națion­al. E musai.

Actori și alte sor­ti­mente de artiști au sărit toți la bere­ga­ta lui Pleșu, acuzându‑l că este nere­spec­tu­os cu Marele Maestru ce nu a făcut decât să-și exprime o prefer­ință politică. Nici unul din­tre ei nu a înțe­les că nu drep­tul la opinie era incrim­i­nat aici, ci recidi­va asocierii cu put­erea corup­tă. Dacă toți acești “mari artiști” care se visează și ei moaște naționale n‑au pri­ceput că nu se poate să deții doc­tor­ate bazate pe munca alto­ra, nu poți minți și răstălmă­ci totul prof­itând de pros­tia poporu­lui, nu poți orga­ni­za zile de naștere pe sta­dion pre­cum Ceaușes­cu, nu poti patrona corupția, nu poți să te sol­i­darizezi cu infrac­tori con­damnați, atun­ci poate că val­oarea lor morală este una îndoiel­nică. Și poate că, insu­fi­cient răs­plătiți mate­r­i­al prin com­para­ție cu glo­ria lor artis­tică, sunt gata să sărute și ei mâna șefu­lui pen­tru o pen­sie mai con­sis­ten­tă.

Beli­gan însă nu mai are nevoie de bani, pen­tru că el e mort de mult, doar că n‑a aflat încă. Și, din obișn­uință, maestrul își plim­bă pro­pri­ile moaște pe scenele și sta­dioanele României.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Am mai comen­tat acum câți­va ani, unde­va, blog/facebook — nu mai știu, despre cât de inde­cent mi se pare per­son­ajul. Să te fi lăsat dicția și multe altele și tu să te risipești aiurea, dân­du-te în spec­ta­col, când cel mai indi­cat lucru era să te aduni, Dum­nezeule, un pic, să-ți oferi răgazul de a medi­ta puțin la ceea ce ești și la ce ai făcut. Spun medi­ta, căci rimează mai bine cu medioc­ru, căci despre căință și pocăință nu poate fi vor­ba.
    Și da, nu e vino­vat doar per­son­ajul, ci și antu­ra­jul, care i‑a întrețin­ut inadec­varea: fiice, spec­ta­torii care l‑au frecven­tat mai ales în ultim­ul timp, artiști și cân­tăreți.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu