Obsesia noastră națională pentru moaște nu e doar o formă de manifestare religioasă. Ne plac moaștele în general, nu doar ale unor morți, ci și cele create din necrozate părți ale lumii aparent vii. Credem de pildă orbește în buna credință a unor lideri politici și sărutăm cu ștampila de vot pătrățelul magic ce sperăm să ne aducă bunăstarea. Credem și în atotputernicia șefilor și sărutăm cu plăcere fundul celor care ne pot mări salariul. Credem că vinul nu merită să fie învechit — ne place mai mult tulburelul proaspăt — dar pe artiști ne străduim să‑i maturăm pe îndelete. Cu cât e mai matusalemic personajul, cu atât mai sacrosant devine în ochii poporului.
Domnul Beligan, de pildă, a devenit deja moaște în toate regula. Lumea se duce la spectacolele lui cam cum merge la racla sfintei Paraschieva, nu pentru că ar fi ceva de văzut, ci pentru că așa se face, așa e bine, ajută la propria cultură. Unii șoptesc pe la colțuri că maestrul a cam pierdut contactul cu realitatea, că i se suflă din culise replicile, dar nici pe sufleur nu‑l prea mai aude bine. Apoi adaugă condescendent: ce vrei, mă, are nouăj’de ani.
După cum vă spuneam, moaștele ne atrag irezistibil. Însă nu doar atât. Moaștele vând. Cumpărăm medicamente de la farmacia recomandată de doamna Stela Popescu pentru că ce spune o comoară națională ca ea e literă de lege. Cafeaua Doncafe — care din punctul meu de vedere e o mizerie — devine delicioasă când Maia Morgenstern geme de plăcere pe sticla televizorului adulmecându‑i aromele. Bormașina de 149 de lei de la Baumax are alt ștaif când e promovată de Florin Piersic. Iar domnul Beligan, de la înălțimea presupusei sale seniorități artistice, nu putea să ne recomande altceva decât cel mai bun produs românesc: copiatorul universal cu aparat de mințit încorporat, VV Ponta.
Dar dacă cineva, să zicem un coate-goale ca Andrei Pleșu, îndrăznește să critice o astfel de validare a non-valorii prin incorecta ei asociere cu aura fermecată a moaștelor vreunui maestru, mânia poporului se dezlănțuie. Iar dacă neica-nimeni mai amintește și de practici pupincuriste similare ale sacrosantului maestru Beligan în vremurile de dinainte de ’89, în fruntea oastei de incriminatori se așează înșiși aspiranții la statutul de moaște naționale: Angela Similea, Dida Drăgan, Florina Cercel șamd. Căci în rândurile artiștilor funcționează o ireproșabilă solidaritate în privința asta: indiferent de valoarea sa absolută, artistul la bătrânețe trebuie adulat, iar când moare trebuie transformat în simbol național. E musai.
Actori și alte sortimente de artiști au sărit toți la beregata lui Pleșu, acuzându‑l că este nerespectuos cu Marele Maestru ce nu a făcut decât să-și exprime o preferință politică. Nici unul dintre ei nu a înțeles că nu dreptul la opinie era incriminat aici, ci recidiva asocierii cu puterea coruptă. Dacă toți acești “mari artiști” care se visează și ei moaște naționale n‑au priceput că nu se poate să deții doctorate bazate pe munca altora, nu poți minți și răstălmăci totul profitând de prostia poporului, nu poți organiza zile de naștere pe stadion precum Ceaușescu, nu poti patrona corupția, nu poți să te solidarizezi cu infractori condamnați, atunci poate că valoarea lor morală este una îndoielnică. Și poate că, insuficient răsplătiți material prin comparație cu gloria lor artistică, sunt gata să sărute și ei mâna șefului pentru o pensie mai consistentă.
Beligan însă nu mai are nevoie de bani, pentru că el e mort de mult, doar că n‑a aflat încă. Și, din obișnuință, maestrul își plimbă propriile moaște pe scenele și stadioanele României.
Deci Beligan despre Gheorgiu Dej pic.twitter.com/cRroEAlhRU
— Conu’ Alecu (@traianvij) September 23, 2014
13:09
Am mai comentat acum câțiva ani, undeva, blog/facebook — nu mai știu, despre cât de indecent mi se pare personajul. Să te fi lăsat dicția și multe altele și tu să te risipești aiurea, dându-te în spectacol, când cel mai indicat lucru era să te aduni, Dumnezeule, un pic, să-ți oferi răgazul de a medita puțin la ceea ce ești și la ce ai făcut. Spun medita, căci rimează mai bine cu mediocru, căci despre căință și pocăință nu poate fi vorba.
Și da, nu e vinovat doar personajul, ci și anturajul, care i‑a întreținut inadecvarea: fiice, spectatorii care l‑au frecventat mai ales în ultimul timp, artiști și cântăreți.