Pe vremea când m‑am căsătorit exista obiceiul ca mirii să își facă fotografii artistice de nuntă la un studio foto. Fiecare fotograf autorizat avea propriile sale decoruri destinate acestui gen de clișee, de la draperii cu falduri baroce până la peisaje kitsch-oase cu oceane, munți și turnul Eiffel, toate menite să dea o falsă grandoare banalului eveniment. Soția mea și cu mine am produs o mare dezamăgire unui astfel de meșter pozar când am cerut un fundal bleu, simplu. Omul nu-și putea pune în valoare scenografia din recuzită.
Și‑a luat revanșa retușând din greu fotografiile, habar n‑am cum, pentru că pe atunci nu exista Photoshop. Probabil că era mult mai multă muncă ca să scoți ridurile de expresie și imperfecțiunile inerente ale fizionomiei umane, dar tipul era foarte pasionat de munca lui și și‑a dat silința ca să ne încânte. Când am ridicat fotografiile am constatat cu stupefacție că din ele ne priveau două persoane care semănau întrucâtva cu noi, dar aveau tenul feței întins precum pielea pe o tobă. Nici un rid, nici un por nu tulburau netezimea aproape nefirească a pielii, dând impresia că suntem două păpuși din plastic.
În zilele noastre nu cred că se mai merge la studioul foto. De altfel nici nu știu dacă mai există așa ceva, cele pe care le știam au cam dispărut. Oricine are acum posibilitatea să cumpere un aparat foto, developatul e de domeniul istoriei, iar Photoshop-ul face minuni atunci când ele sunt necesare. Din vechile obiceiuri a rămas doar năzuința oricărui cuplu de miri de a avea fotografii memorabile de la nuntă. Unde să le facă?
Și uite așa s‑a născut moda mireselor pozate la Arcul de Triumf, pe podul Basarab, la Ateneu, cu statuia lui Traian cu lupu’, la Casa Poporului sau în peluzele cu flori ale parcurilor. Nevoia de scenografie se pare că există în continuare, nu era doar un moft al pozarilor comuniști. Privite din exterior, cu ochii trecătorului, ipostazele regizate pentru a fi imortalizate de cameră par adesea ridicole. Dumneaei ridică grațios un picior lăsând să se vadă pantoful alb de sub rochia vaporoasă și‑i aruncă o privire galeșă dumnealui, care de obicei arată că un hipopotam într-un magazin de porțelanuri. Pentru ce toată tevatura?!?
Se dă mare importanță momentului nunții, ca și cum succesul mariajului ar atârna de spectaculozitatea petrecerii. Mireasa e mai cu seamă surescitată, dornică să pună în scenă spectacolul vieții ei, unicul moment când va fi primadonă, singura dată când nici un moft nu i se va refuza. Nu e decât firesc să fotografieze momentul, să surprindă fericirea atent pusă în scenă, pentru ca mai târziu, când platitudinea vieții cotidiene poate o va covârși, să poată retrăi clipele astea când a fost zână-pentru-o-zi.
Dincolo de decorul ales și costumațiile bombastice, în ochii lor — ai mirilor — e adesea un fel de goliciune tristă, ca și cum ar înțelege cu o fracțiune de secundă înainte de declanșarea aparatului cât de banale sunt, de fapt, pozele de la nuntă.
Lasă un comentariu