A venit toamna, cu frig și ploaie și am renunțat la bicicletă. Așa că a trebuit să mă întorc în traficul bucureștean. Mă așteptam să simt un disconfort destul de puternic după o vară întreagă de pedalat pe străzi aproape goale și alei de parc, așa că m‑am gândit să aplic filozofia unui amic care m‑a sfătuit cândva să privesc traficul cu mai multă detașare. “Trebuie”, spunea el, “să te gândești că nici un șofer sau pieton n‑are ceva personal cu tine, fiecare are propriul ritm și propriile îndemânări și trebuie să‑i înțelegi și pe ei”.
M‑am suit deci la volan într‑o dimineață cu aceste cuvinte în minte. Am pornit motorul și am încercat să ies din parcare. De după curba din stânga a apărut pe neașteptate o dubiță care mergea cu 80 la oră, săltând năbădăios peste limitatoarele de viteză de pe străduța îngustă de cartier, unde limita de viteză e 30 tocmai pentru că sunt multe garaje și parcări — a trebuit să frânez brusc ca să‑l las să treacă. L‑am înțeles, se grăbea.
Am ajuns la șoseaua de centură și am semnalizat dreapta, așteptând să apară un moment favorabil pentru a intra și eu în trafic. Era aglomerat, veneau multe mașini pe ambele benzi ale sensului. Unele dintre ele intrau chiar pe strada de pe care ieșeam eu, dar pentru că nu semnalizau virajul nu puteam să anticipez și să profit de ocazie. Nu m‑am supărat pe ei, am așteptat și i‑am înțeles, uitau să semnalizeze.
Intrarea pe șoseaua spre București era și ea aglomerată. Cele două benzi se uneau într-una singură, strangulând traficul. O domnișoară cu o mașină branduită se înghesuia din dreapta încercând să mă forțeze să‑i fac loc. Nu semnaliza pentru că vorbea la telefon, pur și simplu a tras de volan și a intrat pe jumătate în fața mea. Nu m‑am supărat că a trebuit să frânez brusc, am înțeles‑o, probabil că avea ceva foarte important de vorbit la telefon.
În fața mea, pe banda a treia, o doamnă într-un SUV a frânat fără nici un aparent motiv. Mergea cu 60 la oră. În jurul ei mașinile alergau cu 100 sau mai mult, era aproape imposibil să schimb banda fără să‑i forțez pe ceilalți să frâneze violent. Nu m‑am supărat, am așteptat câteva minute până când am putut ocoli SUV-ul și — trecând prin dreptul lui — am aflat de ce a frânat: căuta ceva în geantă. Am înțeles‑o, probabil că era ceva foarte urgent.
La o trecere de pietoni, pe o stradă cu patru benzi, un tânăr traversează. Opresc regulamentar și aștept. Pe partea cealaltă a străzii o doamnă stă și contemplă strada. Când tânărul ajunge pe celălalt trotuar și eu mă pregătesc să pornesc, doamna se hotărăște brusc că vrea și ea să traverseze. Opresc din nou. Nu mă supăr, o înțeleg, probabil că nu era sigură dacă să traverseze sau nu, poate se gândea să-și petreacă ziua pe trotuarul ăla și s‑a răzgândit.
La semaforul următor banda a treia e pentru stânga dar e roșu, celelalte două sunt pentru înainte și e verde. Doi domni cu autoturisme scumpe au ocupat însă banda din mijloc semnalizând stânga și încurcând traficul. Șoferii blocați claxonează supărați, dar eu nu sunt nervos. I‑am înțeles — ca să facă stânga trebuiau să stea la o coadă lungă și probabil n‑aveau chef.
E plăcut să circuli când strada e largă, are trei benzi pe sens. Prima bandă e însă ocupată de mașini parcate chiar în dreptul semnului de oprire interzisă, dar nu e cazul să mă supăr, înțeleg că oamenii n‑au avut unde să parcheze, ce erau să facă? A doua bandă e și ea ocupată de mașini oprite din care doi bărbați descarcă chestii și le duc într‑o clădire. Treaba merge greu, trebuie să se strecoare printre mașinile parcate cu niște colete mari. Trei șiruri de mașini trebuie să se strecoare pe unica bandă rămasă liberă. Claxoane, nervi. Ceilalți, nu eu, pentru că eu îi înțeleg — trebuie să descarce marfa, nu?
Aproape am ajuns la serviciu. Semnalizez dreapta ca să intru pe trotuar, dar observ în ultimul moment că nu am unde, așa că merg încă 100 de metri, la următoarea alee. În spatele meu cineva e nervos, claxonează nehotărârea mea. Am impresia că nu mă înțelege deloc. Dar eu nu mă supăr, îl înțeleg, probabil e nervos.
Formidabil sfatul amicului meu. A funcționat perfect. Tot ce a trebuit să fac a fost să accept că eu nu am voie să mă grăbesc, că nu trebuie să uit să semnalizez, că nu am nimic de vorbit la telefon și nimic urgent de căutat în geantă, că nu mă pot răzgândi, că am întotdeauna chef să stau la coadă și nu am voie să blochez strada. În schimb am voie să‑i înțeleg și să‑i accept pe toți ceilalți, așa cum sunt și voi fi întotdeauna cel mai fericit șofer.
Lasă un comentariu