Vara indiană

Dimi­neața de sâm­bătă era ușor mohorâtă. Nu era frig, dar un strat jos de nori stă­tea peste întreg cerul făcându‐l să pară apă­să­tor. Ple­cam către munte, spre ultima tură a anu­lui ăsta, în Ciu­caș și spe­ram să avem vreme fru­moasă, după cum pro­mi­tea prog­noza meteo. Am învă­țat însă de mult timp că nu tre­buie să judeci vre­mea decât atunci când ajungi pe munte – orice soco­teală făcută de acasă e pur teo­re­tică în pri­vința asta. Așa că ne‐am por­nit la drum, trei mun­țo­mani dor­nici să vadă cum arată toamna de anul ăsta.

Am mers prin ceață pe autos­tradă, apoi pe sub ace­eași nori apă­să­tori, kilo­me­tru după kilo­me­tru. Șoseaua lua alti­tu­dine, apropiindu‐ne de ei și părea că va fi o zi de mers prin vată. Mă gân­deam că într‐un fel așa era si firesc să se intâm­ple – tot anul ăsta, cu mici excep­ții, am avut parte măcar de câte un pic de ploi și ceață pe munte. Poate că ultima tură tre­buia să rămână în ton, să rimeze cu cele­lalte. Și toc­mai când deve­neam aproape con­vins că așa va fi, când șoseaua tre­cea pe lângă mânăs­ti­rea Suzana, după o curbă mai largă am ieșit la lumină. Norii se opri­seră acolo, agă­țați în picioa­rele mun­te­lui, iar în fața noas­tră se ridica înso­rit Ciu­ca­șul.

Am urcat până la cabana Mun­tele Roșu și de acolo am por­nit pe tra­seu: vâr­ful Mun­tele Roșu, La Răs­cruce, vâr­ful Grop­șoa­rele, vâr­ful Zăganu, îna­poi până în șaua Grop­șoa­rele, cabana Ciu­caș și îna­poi la cabana Mun­tele Roșu prin pârâul Berii. Nimic spec­ta­cu­los în pri­vința tra­se­u­lui – nici lun­gi­mea, nici dife­rența de alti­tu­dine n‐au fost ieșite din comun – l‐am par­curs la pas, fără grabă, cu pauze lungi pen­tru a admira culo­rile toam­nei. Sub un cer per­fect senin pădu­rea de foioase își etala nuan­țele de roșu și gal­ben, împletindu‐se cu ver­dele răși­noa­se­lor și nuan­țele de gri ale pie­trei. Aerul stă­tea si el nemiș­cat, îngă­du­ind soa­re­lui să încă­l­zească mun­tele ca într‐o zi de vară. Către sud o mare alpină își afla malu­rile la picioa­rele Ciu­ca­șu­lui. Per­fec­țiu­nea învă­lu­ise mun­tele.

Am făcut un popas mai lung în șaua Zăganu – ne‐am întins pen­tru jumă­tate de oră în iarba îna­ltă și gal­benă și ne‐am lăsat furați câteva clipe de somn. Stând cu fața în iarbă sim­țeam miro­sul de fâneață coaptă, încinsă de soa­rele amie­zii și pen­tru câteva minute mi s‐a părut că toamna s‐a răzgân­dit și s‐a întors din drum, lăsând vara să mai zăbo­vească. M‐am ridi­cat apoi și fagii din vale, înro­șiți de bru­mele dimi­ne­ți­lor, mi‐au con­fir­mat că totul n‐a fost decât o ilu­zie tre­că­toare. Ame­ri­ca­nii au un nume spe­cial pen­tru zilele ca aceea pe care am trăit‐o în Ciu­caș: vara indiană.

Foto­gra­fii și tra­seu


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Dacă ai ceva de spus...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Meniu