Această lehamite

În 1935 Paul Mo­rand scria în car­tea sa des­pre Bu­cu­rești că este lo­cul unde poți să faci o cură de ne­pă­sare. Ora­șul își fă­cea mor­tar zi­du­ri­lor din in­do­lența che­flie a lo­cu­i­to­ri­lor săi, me­reu în­cli­nați că­tre un soi de fa­ta­lism zâm­bi­tor — ni­mic bun nu se poate în­tâm­pla, spe­ran­țele sunt de­șarte, dar ăsta nu‑i un mo­tiv de îm­bu­fnare. Bă­iete, încă una mică… Que vo­u­lez-vous, nous so­m­mes ici 
aux por­tes de l’Orient, où tout est pris à la lé­gère.

Am tra­ver­sat cinci­zeci de ani de co­mu­nism în ace­lași spi­rit, păs­trându-ne ve­se­lia re­sem­nată a ce­lui care știe că nu e ni­mic de pier­dut, ni­mic de câști­gat. Și pe urmă a ve­nit de­cem­brie ’89 și — mă­car pen­tru o clipă — unii au avut ilu­zia pu­tin­ței de a schimba, cre­zând că în­cepe o re­vo­lu­ție. Și au tras de sen­ti­men­tul ăsta, l‑au în­tins ca pe o pel­tea, l‑au po­ves­tit și l‑au prea­mă­rit, an­ti­ci­pând o lume ce va să vie, unde nu e ne­pă­sare, nici in­do­lență, ci ur­ba­ni­tate fără sfâr­șit. Unde nu e min­ciună, nici co­rup­ție, ci jus­ti­ție fără sfârșit.

Mi‑l amin­tesc, de pildă, pe Exarhu. Avea vervă, avea spi­rit, avea nerv. Era, într-un anume sens, foarte viu. Fă­cea emi­siuni de ra­dio și avea lu­cruri de spus, idei de sus­ți­nut. Și l‑am vă­zut apoi cum s‑a stins trep­tat, cum s‑a re­tras în de­ta­lii co­ti­diene, într-un he­do­nism mic-bu­r­ghez — gă­tește, bea vi­nuri, fo­to­gra­fi­ază obiecte vechi, ci­tește, as­cultă mu­zică și ne face păr­tași la re­sem­na­rea sa. Blo­gul său a de­ve­nit o cură de ne­pă­sare bucureșteană.

Pot să nu­măr sute de cu­nos­cuți ase­meni lui. N‑au toți blo­guri, n‑au toți gus­turi ra­fi­nate, n‑au toți pre­o­cu­pări in­te­lec­tu­ale. Dar au un lu­cru în co­mun, o exas­pe­rantă, pro­fundă și fe­ri­cită lehamite.

Pen­tru Exarhu și pen­tru voi toți, cei care vă e lehamite:

Mel­cul și‑a as­tu­pat bine ochii cu ceară,
Și‑a pus ca­pul în piept
Și pri­vește fix în el.

Dea­su­pra lui e cochilia –
Opera sa perfectă -
De care‑i e silă.

În ju­rul co­chi­liei e lumea,
Res­tul lumii,
Dis­pusă în­colo si-ncoace
După anu­mite legi
De care‑i e silă.

Și‑n cen­trul aces­tei sile universale
Se află el, melcul,
De care‑i e silă.

Ma­rin So­rescu — Melcul

Și-acuma pune-ți ca­pul în piept și pri­vește fix în tine. Ești melc? Dacă nu, în no­iem­brie mișcă-ți cu­rul și votează.

---

Comentează pe Facebook...

---

---

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Leave this field empty if you're human: