Mărturisesc că mi‑a fost foarte teamă de participarea Simonei Halep la turneul campioanelor. Fragilitatea fizică pe care a arătat‑o în ultima parte a acestui an a fost îngrijorătoare și mă gândeam că va avea probleme. Apoi au venit francezii de la L’Equipe care au sugerat că accidentările sunt mimate pentru a se păstra mai puțin obosită pentru acest turneu final — nimic nu a demonstrat ulterior că această afirmație este mai mult de o răutate gratuită.
Și uite că Simona joacă. M‑am uitat la înregistrarea meciului cu Serena — trebuie să admit că primul set i‑a aparținut în totalitate americancei, Simona n‑a apucat să facă mai nimic. Numărul 1 mondial dădea cu mingile în burta fileului de parcă uitase că există așa ceva între cele două părți ale terenului. Abia în setul doi a început să-și revină, dându‑i Simonei ocazia să-și arate valoarea și să joace, în sfârșit, tenis.
M‑am uitat la fotografia finalului de meci. Cele două au dat mâna. Priviți scena. Uitați-vă la umerii și musculatura brațelor Serenei. E doar cu 7 cm mai înaltă decât Simona, dar masa musculară este incomparabilă. Uitați-vă la mâinile strânse peste fileu. Serena a cuprins palma Simonei aproape complet. Simona nici măcar nu poate să‑i cuprindă palma, degetele ei sunt întinse, captive în priza fermă a adeversarei. E o diferență de calibru fizic imensă.
Serena are o expresie pe față care spune “slavă Domnului că s‑a terminat”. Simona simte o bucurie înfrânată încă de frica pe care o avusese față de această mașină de tenis. Și totuși, după o oră de efort și concentrare, trăsăturile sale se destind și dinăuntrul ei răzbate o liniște interioară. E serenitatea celui ce și‑a depășit o limită ce o credea imposibil de trecut. Așa înspăimântătoare cum e, cu puțin noroc și multă determinare, Serena poate fi bătută.
Pe lista Simonei a mai rămas Sharapova, viitorul număr 1 al tenisului feminin.
Lasă un comentariu