Există cu siguranță o dihotomie politică în sânul poporului român, ale cărei cauze sunt extrem de numeroase și de complexe. Există un bazin electoral al celor ce doresc să fie asistați social, al celor ce vor ca statul să le dea prin voința mărinimoasă a unui tătuc omniscient și omnipotent. Și există un segment complet separat al celor ce acceptă faptul ca propriul destin depinde în primul rând de ceea ce fac ei înșiși, de munca și priceperea lor. Primii vor să audă promisiune de lapte și miere curgând către ei, vor plase cu pomeni electorale, vor pensii mari, salarii grase pentru bugetari și ajutoare sociale cât mai multe. Ceilalți vor un stat care să nu‑i jupoaie prin taxe și impozite, care să creeze contextul economic în care își pot valorifica la maxim potențialul propriu. Între cele două Românii s‑a dus războiul politic în toți acești 25 de ani de după ’89.
Vestea bună este că primul segment, cândva majoritar, se subțiază cu fiecare an care trece. Vin din spate generații noi care îngroașă mai degrabă rândurile celor ce se vor independenți și liberi, deși hedonismul consumerist adus de criza capitalismului împinde — paradoxal sau nu — pe destui dintre ei în tabăra cealaltă. Dar tendința e limpede. N‑o vedem exprimată în opțiunile electorale pentru că sunt încă mulți care stau departe de murdăria clasei politice, care cred că se pot descurca în viață chiar și in ciuda unui stat incompetent. Dimpotrivă, asistații sunt activi electoral pentru că singura lor șansă de a‑și vedea obiectivele atinse este menținerea unui anumit tip de politician la guvernare. Dar uitați-vă la procentele obținute de PSD de‑a lungul anilor: de la un ferm 55% au ajuns la un maxim 40%. Ponta, hienă antrenată la școala lui Iliescu și Năstase, simte pericolul. Există două lucruri care pot fi făcute.
Primul este să creezi o stare de confuzie la granița dintre cele două segmente electorale. Întotdeauna vor exista oameni nehotărâți, oscilanți, gata să accepte argumente ale celeilalte tabere. Ponta le oferă prin discurs iluzia unui social-liberalism, neuitând să adauge permanent la dimensiunea socialistă elementele unui fals liberalism care ar trebui să mai atragă vreo câteva procente de năuci. Ăsta e rolul lui Tăriceanu, pe care îl cultivă cu atenție, inclusiv prin anunțuri hilare de numire a lui ca prim-ministru. E cineva atât de naiv să-și închipuie că Dragnea sau Ghiță vor accepta să fie conduși in guvernare de cineva care nu e în totalul lor control? Sondajele arată că da.
A doua direcție de atac este să reduci prezența la vot astfel ca cei 40% ai tăi să devină majoritate. Asta presupune să transmită pe toate canalele mesajul că victoria stângii va fi zdrobitoare, că nu are rost să lupți împotriva lor, ești neînsemnat față de covârșitoarea voință a electoratului lor. Efectul psihologic al mutării celor 500 de primari la PSD prin ordonanța traseiștilor este mai mare decât efectul electoral. O parte dintre locuitorii acelor comune și orașe ar fi votat oricum cu PSD din convingerile lor proprii. Dar impresia pe care o creează această victorie a oportunismului politic în rândurile electoratului urban este cu mult mai importantă. Dacă se reduce cu doar 5–10% prezența la vot a electoratului adversarilor deja obiectivul e mai mult decât atins.
Ce fac ceilalți? Își joacă propriile cărți. Iohannis își manifestă propria personalitate, fiind extrem de rezervat în a face declarații pompoase sau a se angaja în polemici degradante, lăsându-se dus de partidele din spate, ale căror metode nu sunt întotdeauna diferite de ale pesediștilor — vezi pomenile electorale. Macovei atacă segmentul urban, încercând să mobilizeze clasa mijlocie internaută din orașele mari, o zonă a unui anume radicalism civic formată din cei dezamăgiți de întreaga clasă politică. Udrea exersează mecanismele unei mașinării politice numită PMP care e departe de a avea eficiența și experiența pedelistă, reușind totuși să canalizeze către ea niște voturi, dar și o mare parte a urii față de Băsescu, prin afirmații care promit continuarea politicii duse de acesta. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că altminteri ura asta s‑ar fi descărcat pe Macovei sau Iohannis, pe care Ponta se străduie din greu să‑i “lipească” în vreun fel de Băsescu.
Privită cu obiectivitatea unui observator extern, cei trei aleargă pe același culoar, aparent jenându-se reciproc, în realitate aducând fiecare spre finișul primului tur un grup distinct al electoratului pe care ceilalți nu îl puteau aduce la vot. Înțeleși între ei sau nu (eu cred că mai degrabă nu), cei trei candidați nu au făcut până aici gesturi reciproce care să excludă susținerea ulterioară. După ce va trece primul tur nu le va rămâne de făcut decât să-și dea mâna susținându‑l convingător pe cel mai bine plasat. Foarte probabil acela va fi Iohannis.
Cam așa se văd lucrurile de la mine. Există speranță, dacă nu a unei victorii, măcar a unei demonstrații că segmentul acesta al celor ce-și doresc o Românie formată din oameni independenți a crescut îndeajuns pentru a pretinde supremația politică. Și dacă nu se va întâmpla acum, se va întâmpla în 2016. Există o singură condiție: să votăm.
14:10
ar fi bine ca să se întămple cum zici.
mi se pare că totul depinde de cîtă lume iese la vot din electoratul de dreapta