Există cu siguranță un soi de ironie a faptelor, născută din înlănțuirea lor aparent aleatoare, dar plină de semnificație. Uneori e o ironie cu note de dramatism, alteori amuzantă, ori poate că hazul ei depinde de cel ce o percepe. Nu e neobișnuit ca ceea ce pare comic sau pur și simplu insolit pentru unii să fie dramatic pentru alții.
Victor Ponta a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale. Între circumscripțiile unde a fost victorios este și cea din Coreea de Nord, o țară unde democrația nu este tocmai la ea acasă. Ironia faptului ar fi trecut poate prea puțin observată dacă n‑ar fi fost urmată de știrea că tot el a câștigat alegerile în Republica Moldova, o altă țară unde statul de drept și democrația sunt mai degrabă expresii de dicționar. Coincidențe, veți spune. Vă mai dau una: la Oradea singurele secții unde Ponta l‑a învins pe Iohannis au fost cele organizate în pușcării.
Și ironiile continuă, din păcate nu la fel de amuzante. După prima rundă, iată că domnul Victor se gândește la alianțe pentru al doilea tur. UDMR-ul, interesat de autonomia maghiarilor, îl găsește — paradoxal — mai predispus la compromisuri politice în favoarea federalizării țării decât pe sasul Iohannis, care ar trebui să fie teoretic mai sensibil la subiectele legate de minorități. Vadim Tudor începe prin a tuna și fulgera că a fost furat la urne — de cine altcineva decât de organizatorii alegerilor, adică de Ponta — dar sfârșește prin a‑l susține paradoxal pe prezumptivul hoț, căci trebuie să se termine o dată cu arestările abuzive precum cele ale lui Năstase și Hrebenciuc. Ironia face ca motivul susținerii să fie tocmai ceea ce Ponta neagă și o parte a societății civile acuză că se va întâmpla dacă pesedistul iese președinte: subminarea și subordonarea politică a justiției.
Curva politică Tăriceanu se grăbește și ea să ofere susținerea sa. Desigur, postul de prim-ministru îi surâde teribil, mai ales că din acea poziție, cu acces la împărțirea bugetului de stat, va putea momi în PLR puținii primari liberali care nu au profitat de ordonanța traseiștilor. Meleșcanu îl susține și el pe Ponta și primește în schimb un post de consilier la Cotroceni. Diaconescu, fire pragmatică, zice că se mai gândește și va decide în funcție de ce îi oferă fiecare. Trocul politic e pe față, nu dai fără să primești ceva la schimb — ce-ar fi dacă i s‑ar da o licență de emisie pentru OTV ca să-și revitalizeze sucombatul partid? La masa tratativelor se așează pe rând toate creaturile circului politic românesc: mincinosul patologic, oportunistul maghiar, smintitul naționalist, curva politică și senzaționalul saltimbanc. Ironic sau nu, cândva s‑au scuipat și detestat reciproc. Paradoxal sau nu, azi sunt uniți de aceleași ambiții și obiective.
Pe blogul său personal, pesedistul Vasile Dâncu scrie despre greșelile pe care le poate face un candidat în turul doi:
Poate pierde alegerile și candidatul hapsân, cel care caută să adune totul, să ia tot ce se poate lua, fără un calcul exact al consecințelor. Face alianțe cu toată lumea, fără să se uite la incompatibilități. Când ai obișnuit electoratul tău cu discursul că unele partide sunt formate din hoți și trădători, când ai spus că nu o să faci niciodată o alianță și, în ultimul moment, te îmbrățișezi cu hoții sau trădătorii, o parte din electoratul tău poate să nu înțeleagă gestul ca fiind pragmatic și necesar și te poate părăsi pentru că ești imoral, trădător, nu te ții de cuvânt.
Gustați combinația de ironie și paradox: sociologul de casă al PSD explică cu subiect și predicat cât de greșit e ceea ce face candidatul partidului său.
Privite din unghiuri diferite, realitățile pot fi înțelese diferit. Înlănțuirea faptelor ce i‑au adus împreună pe acești mafioți și circari s‑ar putea să le pară de o ironie amuzantă și probabil că așa ar și fi dacă nu s‑ar referi la noi și la viața noastră. Votanții idioții ai lui Ponta vor plăti într-un fel sau altul alegerea pe care o fac, atâta doar că ei nu vor înțelege niciodată unde au greșit și vor continua să aplaude întâmplările de acum, savuroase subiecte de circ mediatic la Antena 3, incapabili să anticipeze că ele vor conduce mai apoi — paradoxal — la aceleași neajunsuri pe care le-au avut și înainte de a‑și vota favoritul. 25 de ani de democrație originală dovedesc că nu sunt în stare să învețe nimic.
Există o sumă de oameni care percep în mod dramatic aceste ironii si paradoxuri. O parte a lor sunt aici, în România. Pentru ei consecințele se vor simți acut, în fiecare zi a vieții lor. Exasperarea lor se naște din neputința de a opri răul să se propage. Alții sunt departe, aiurea, prin lume. Pentru ei aceste înlănțuiri de întâmplări sunt doar motiv de principiale frustrări civice. Mâine, după alegeri, viața lor va continua la fel ca și ieri, netulburată de faptul că un mitoman corupt și plagiator devine președintele României.
Mai e ceva de făcut? Iohannis are de recuperat vreo 900 de mii de voturi, plus voturile venite către Ponta de la vadimiști, diaconești și tăriceni. Probabil că alegătorii lui Macovei și Udrea vor pune umărul să acopere acest decalaj, dar nu va fi de ajuns. Singura salvare a celor ce mai speră în justiție și în statul de drept este buna judecată politică a maghiarilor cărora — paradoxal — le vom refuza totuși autonomia și mobilizarea la vot a celor din străinătate cărora — ironic — aceste alegeri nu le aduc mai nimic.
12:11
A, și răscolitor, pentru că le aduce aminte de motivele plecării.
11:11
Eu nu cred că viața celor din străinătate va continua netulburată. Pentru destui de mulți dintre ei, li se va fura speranța, visul că într‑o zi se pot întoarce acasă. E adevărat, nu e nimic material și nu în registrul consecințelor cotidiene, dar cu atât mai mult mai tulburător.