Când eram copil îmi amintesc că ori de câte ori mă aflam singur în fața vreunei primejdii — adesea mult exagerată de temerile mele — aveam un sentiment de liniște atunci când mă gândeam că mă voi întoarce acasă și acolo nici un rău nu mă poate ajunge. Zâmbesc acum de naivitatea de atunci, dar dincolo de zâmbet mai am totuși o umbră a acelei simțiri. Am înaintat spre adolescență și tinerețe și sentimentul s‑a mai schimbat, înțelegeam că România nu este acasă pentru români căci le e adesea potrivnică și vrășmașă, dar am găsit întotdeauna în familia și prietenii mei motivul de a mă simți solidar, chiar și atunci când am început să înțeleg limitele orizonturilor vieții mele, impuse de vremurile și contextul de atunci. Atât este posibil, îmi spuneam, iar alături de mine erau mulți alții care împărtășeau aceleași greutăți și privațiuni, simțeam că acasă înseamnă comuniunea cu ei, ca parte din aceeași mare familie a românilor în care cu toții încercam să străbatem așa cum puteam istoria.
A venit anul ’89 și, dintr‑o dată, așteptările mele au crescut. Acasă putea fi, în sfârșit, locul unde trăiau alături de noi toate valorile în care credeam. Mă uitam în jurul meu și eram aproape convins că toți vrem dreptate, democrație, libertate personală, bun simț și măsură — nu despre toate astea ne plângeam fără speranță până nu demult? Ani la rând apoi am trăit perplexitatea de a‑mi vedea concetățenii votând comuniști și infractori, aplaudând corupți notorii, hulind intelectuali, complăcându-se într‑o vinovată complicitate cu cei ce mințeau și furau. În fiecare an îmi puneam speranțele că se va schimba ceva, că se vor trezi din beția tranziției, că mâine, peste o lună, peste un an, peste un ciclu electoral va fi mai bine. Au fost câteva deșarte tresăriri în ’96 și în 2004. De fiecare dată speranțele se năruiau.
Anii ăștia din urmă mi-au adus din nou speranța. Americanii ne-au băgat în NATO. Europa ne‑a lăsat să intrăm în Uniune. Poate că nu prin voia noastră justiția a început să dea semne de funcționare, poate că butoanele se află în mâinile altora, având interesele lor. Pentru mine, după douăzeci și cinci de ani de așteptare, nu mai are importanță. Dacă nu suntem în stare să ne construim o țară normală, să ne‑o construiască alții. De data asta s‑au întâmplat lucruri pe care niciodată nu ni le-am fi imaginat — politicieni corupți și miniștri hoți au ajuns în pușcărie. A transforma România în acasă nu mai părea imposibil. Tot ce ar mai fi fost nevoie era să continuăm în direcția asta, să facem schimbarea ireversibilă. Să alegem acum un președinte altfel. Iar în 2016 un parlament altfel. Dar în jurul meu sunt însă mulți oameni care gândesc altfel. Ei îl vor pe Ponta președinte și au argumente pentru asta. Atâta doar că eu, oricât m‑aș strădui, nu le înțeleg.
Îl vor pe Ponta pentru că e tânăr și zic ei că e nevoie de un președinte tânăr. Mă uit la individ și mi se pare că la 42 de ani nu mai poate fi pus în categoria tinereilor. Ar trebui să se afle în plină maturitate, un om cu opinii clare și principii solide — nu e nici pe departe așa. Și realizez că atunci când îl creditează ca tânăr, susținătorii lui se gândesc involuntar la imaturitatea sa. Da, la minte e necopt, e tânăr.
Îl vor pe Ponta pentru că avem nevoie de un președinte de stânga, după ce am avut zece ani unul de dreapta. Iar eu mă întreb ce importanță are orientarea ideologică a președintelui de vreme ce sarcinile lui sunt tocmai imparțialitatea și moderarea dialogului social și politic. Politica externă și securitatea României nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Dar pricep că prin președinte de stânga susținătorii lui Ponta — după ce au obosit de a‑l înjura pe Băsescu, care s‑a amestecat abuziv în guvernare și a făcut reduceri de salarii ale bugetarilor — înțeleg cu totul altceva și îl visează pe favoritul lor făcând exact același lucru, doar că în sens invers: împărțind salarii mari, crescând pensiile, mărind ajutoarele, dând pomeni.
Îl vor pe Ponta pentru că — spun ei — n‑ar fi făcut nici un compromis. Și-mi amintesc că n‑au trecut decât câteva zile de când Ponta a încheiat o alianță de susținere electorală cu Vadim Tudor, deși știa că smintitul poet de curte ceaușist a scris un pamflet despre familia sa în care el era catalogat drept un pârț, iar soția lui o curvă. Mă întreb: dacă ăsta nu e un jalnic compromis moral, atunci ce e? Ce să mai spun despre repetatele rânduri când a luat apărarea unor indivizi care s‑au dovedit infractori, când a negat evidentele tentative de a opri justiția prin legi și ordonanțe?
Îl vor pe Ponta pentru că e ortodox. Ortodoxia e un merit în sine, cred ei. Nu sunt de acord, dar fie. Mă uit însă la Ponta și nu văd nici o umbră de creștinism în firea și comportamentul lui. Gesturile și vorbele îl trădează de un oportunism feroce, gata să treacă peste orice principii morale sau legi pentru a‑și atinge scopurile. Ieri se scuipa cu Tăriceanu, azi îl unge premier în locul său. Ieri se înjura cu Vadim, azi sunt aliați. Ieri tuna împotriva udemeriștilor revizioniști, azi se sprijină pe ei în guvernare. Unde e umilitatea, modestia și buna cuviință a creștinului?
Îl vor pe Ponta pentru că el a promis că va uni românii. Privesc în jurul meu și nu reușesc să-mi amintesc vremuri în care am fost mai divizați ca acum. România s‑a împărțit în două părți inegale, iar lupta care se duce acum între candidații la președinție este de fapt înfruntarea dintre cei ce vor băltirea în balcanismul comunistoid și cei ce vor să-și schimbe destinul. Ne rupem în două tabere, în două grupuri care se urăsc neîmpăcat, între care nu mai există nici punți, nici comunicare.
Nu sunt trist. Tristețea e un sentiment peste care am trecut de mult. Sunt aproape de deznădejde. Nu vreau să plec din țară ca să găsesc normalitatea unui stat de drept, dar a rămâne și a îndura e un chin tot mai mare. Nu vreau să devin imigrant în altă țară ca să mă pot bucura de civilitate, dar am ajuns să mă simt străin în România. Cu fiecare zi care trece crește în mine teama că nicăieri, niciodată, nu mă voi mai simți cu adevărat acasă.
Lasă un comentariu