Jucătorul de șah
Dacă ar fi rostit acum câteva zile fraza pe care a spus‑o azi, la încheierea campaniei sale electorale, Iohannis s‑ar fi descris perfect pe sine în fața românilor: decât să fiu mârlan, mai bine pierd alegerile. Mă tem că acum efectul ei este mult diminuat, de zgomotul infernal al vuvuzelelor politice, care răsună ca să dea un ultim imbold propriilor electori.
Și totuși Iohannis ar fi putut să atace mai mult, fără să fie mârlan. În jurul său a avut însă o echipă de amatori, de inși superficiali, care n‑au știut să‑l echipeze cu armele de care ar fi avut nevoie. În loc să se risipească în inutile dezbateri despre convocarea parlamentului pentru a respinge legea amnistiei, ale cărei efecte nici nu le pricepe multă lume, mult mai util era să se fi concentrat pe niște obiective foarte concrete, care puteau fi atinse direct pe platoul dezbaterii TV. Iohannis trebuia pus în postura unui jucător de șah.
Plagiatul. Era clar că se va aduce vorba despre asta. Era clară care va fi linia de apărare a lui Ponta: are NUP de la parchet. Iohannis trebuia să știe fiecare amănunt al acestei istorii și să contraatace în funcție de afirmațiile lui Ponta, cu un singur scop: evidențierea minciunii. Ce putea invoca Ponta altceva decât decizia comisiei ministerului și NUP-ul parchetului general? Contraatac: acolo erau oamenii numiți de el, de ce nu a avut curajul să dezbată problema în fața instituției care i‑a acordat titlul și care — după propriile verificări — a constatat că lucrarea era un plagiat? Iar când Ponta a spus că are decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție… o, ce ocazie unică să‑i articulezi una în numele tatălui și să spui: aveți o decizie care confirmă că parchetul a dat NUP pentru că reclamanții nu aveau calitate procesuală, nu pe fondul problemei de plagiat. Șah.
Votul din diaspora. Dacă echipa lui Iohannis și-ar fi făcut temele temeinic trebuia să știe exact câte secții au fost înființate în străinătate, în ce orașe și care era numărul teoretic maxim de persoane care puteau vota. Mai mult trebuiau să‑i construiască posibile soluții pe care să le expună: mai multe secții în ambasadă, închirierea unor spații. Iar pentru Germania ar fi trebuit să aducă informația apărută prea târziu în presă de către europarlamentarul Siegfried Mureșan.
Iohannis ar fi putut insista pe situatia din Germania, pe care a abordat‑o din direcția potrivită — prietenul care l‑a sunat să‑l întrebe ce se întâmplă cu votul din Munchen — construind cu răbdare capcana în care să cadă mitomanul. Pentru că un lucru era absolut sigur: va spune o minciună. Că nu se poate, că nu avea cum, că nu aveau unde. Vă dați seama cum ar fi fost ca în momentul în care Ponta spunea că legea Germaniei nu permite secții decât în ambasade, să fi scos Iohannis aceste fotografii? Șah.
Corupția din partidele proprii. A treia temă importantă ar fi trebuit abordată de la început cu niște liste foarte concrete de oameni de partid arestați, condamnați sau urmăriți penal. Ce posibil contraatac era de așteptat de la Ponta? Eterna temă “și voi îi aveți pe ai voștri”. De ce nu i s‑a pregătit de la început lui Iohannis o listă cu două coloane: în stânga infractorii PSD, în dreapta cei ai ACL. Deschis, sincer, clar. I le-aș fi pus în față și i‑aș fi cerut nu să convocăm parlamentul, ci să publice lista aceea, atunci, pe loc, pe pagina lui de Facebook: cu siguranță cel care vă întreține pagina de Facebook se uită la noi acum, găsește pe pagina mea de Facebook această listă, să‑i dea share chiar acum, ca să admitem amândoi că astea sunt realitățile corupției în România. Șah.
Și la final ar fi trebuit să accentueze că el nu a atacat familia lui Ponta, că a dus o campanie civilizată, explicând oamenilor ce vrea să facă el pentru România, nu împroșcând cu noroi pe adversari. Pentru că, domnul Ponta, decât să fiu mârlan, mai bine pierd alegerile astea!
Șah și mat.
Lasă un comentariu