De 25 de ani Ro­mâ­nia prac­tică o de­mo­cra­ție a nu­me­re­lor. Pu­te­rea și opo­zi­ția se sta­bi­lesc printr‑o ecu­a­ție sim­plă, for­mată din nu­mă­rul de ani la care au loc ale­geri și nu­mă­rul de ale­gă­tori care au vo­tat un par­tid. De în­dată ce această ecu­a­ție pri­mește o re­zol­vare, de­mo­cra­ția în­ce­tează să mai existe în prac­tică. Mai de­parte Ro­mâ­nia este a po­li­ti­cie­ni­lor și ei fac orice do­resc cu ea.

Pu­tem ve­dea lo­gica asta func­ționând chiar acum. Un nu­măr de oa­meni iese în stradă să pro­tes­teze pen­tru proasta or­ga­ni­zare a ale­ge­ri­lor în di­as­pora. Lia Ol­guța Va­si­lescu de­clară că, dacă au ie­șit în stradă 2000 de oa­meni ne­mul­țu­miți de PSD, ei pot aduce pe stradă un nu­măr de zece ori mai mare de oa­meni care sunt mul­țu­miți de par­ti­dul ei. Câ­teva zile mai târ­ziu pro­tes­tele se re­petă în ora­șele mari. RTV, trâm­bița ofi­ci­ală a PSD, nu di­fu­zează nici un fel de ima­gini de la aceste mar­șuri, dar anunță vic­to­rios că mult mai mulți oa­meni au par­ti­ci­pat la mi­tin­guri pro-Ponta. Chiar și pro­tes­ta­ta­rii cad în pă­ca­tul acesta al de­mo­cra­ției nu­me­re­lor. Pe pa­no­u­rile pur­tate de ei am vă­zut ade­sea me­sa­jul în tu­rul doi ne luăm țara îna­poi. Și, după tu­rul doi, ce ur­mează?

În Ro­mâ­nia mi­no­ri­tă­țile nu există de­cât în mă­sura în care există vreo lege in­ter­națio­nală care să ne oblige să o tra­tăm cu aten­ție. Avem legi pen­tru mi­no­ri­tă­țile et­nice. Avem legi pen­tru mi­no­ri­tă­țile se­xu­ale. Avem legi pen­tru mi­no­ri­ta­tea han­di­ca­pa­ți­lor. Dar n‑avem nici o lege pen­tru mi­no­ri­tă­țile po­li­tice. Cei ce n‑au vo­tat pu­te­rea, cei care do­reau alt­ceva, în­ce­tează să existe până la ur­mă­toa­rele ale­geri. To­tul se re­duce la nu­mere. Nu con­tează pro­ble­mele lor, do­rin­țele lor, va­lo­rile lor. Con­tează că sunt mai pu­țini. Ac­cep­tând să fim doar niște nu­mere, exis­tăm doar sta­tis­tic.

Dar de vină pen­tru asta nu e clasa po­li­tică. De vină sun­tem chiar noi, cei care ime­diat după fi­e­care rundă de ale­geri ne re­tra­gem în ru­ti­nele noas­tre zil­nice — casă-ser­vici, ser­vici-casă — și‑i lă­săm li­niș­tiți să-și vadă de pro­pri­ile lor in­te­rese. Până când nu vom schimba asta, ni­mic bun nu se va în­tâm­pla. Po­li­ti­cie­nii tre­buie să în­țe­leagă că a ajunge la pu­tere în­seamnă a fi ex­puși zi de zi su­pra­ve­ghe­rii și pro­tes­te­lor noas­tre de în­dată ce ac­țiu­nile lor în­calcă de­mo­cra­ția sau sta­tul de drept. Când, în­ce­tând să fim niște nu­mere, vom de­veni ce­tă­țeni per­ma­nenți, abia atunci ne vom fi luat cu ade­vă­rat țara îna­poi.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.