Când nici nu mai speram

Dacă ieri, la începutul zilei alegerilor, cineva mi-ar fi spus că Iohan­nis va aduna peste 23 de pro­cente la cele 30 ale sale din turul întâi, aș fi zâm­bit amar crezându‑l ironic. Cu o inimă mică, mică de tot, nădăj­duiam într‑o vic­to­rie la mus­tață a pri­maru­lui din Sibiu, smulsă cu lupte aprige la urnele de vot din dias­pora. Ceea ce s‑a întâm­plat până seara a fost din din tărâ­mul poveștilor, al întâm­plărilor cu zâne bune, în a căror exis­tență mai cred doar copiii.

Și totuși încă nu știm dacă Klaus Iohan­nis va fi președ­in­tele României. Mai avem de tre­cut încă un hop, marți, când ÎCCJ va da ver­dic­tul în dosarul de incom­pat­i­bil­i­tate. Dar ceva e totuși limpede: Ponta nu va ajunge președ­inte. Româ­nia nu‑l vrea. Pen­tru că e aro­gant. Pen­tru că e impos­tor. Pen­tru că e opor­tunist. Pen­tru că e min­ci­nos.

Nu vreau să mă gân­desc la harababura admin­is­tra­tivă care ar ieși dacă ver­dic­tul de marți va fi: Iohan­nis, vino­vat. Sper să nu se întâm­ple așa. Ba chiar, în mod cu totul nede­mo­c­ra­tic, dar spre binele țării ăsteia, sper în secret că niște tele­foane vor suna și niște voci vorbind limbi străine vor explica unor judecă­tori că e bine să se gân­dească de două ori înainte de a face vreo impar­don­abilă gafă. Nu mă iluzionez că drep­tatea poate tri­umfa întot­deauna, dar mi-aș dori ca une­ori justiția — dacă tot admitem că mai și greșește — să greșească și în favoarea noas­tră. Că de 25 de ani greșește după cum se vede numai în favoarea unor de-alde Hreben­ciuc, Năs­tase, Voiculescu și alții ca ei.

Pe la tele­viz­iu­nile de casă ale PSD jalea e mare. Mulți vorbesc despre fap­tul că totuși vreo 5 mil­ioane de români l‑au votat pe Ponta și că, iată, iarăși se divizează Româ­nia. Cine — se vaită iluștrii jur­nal­iști ai haz­nalelor TV — are să împace cele două tabere? Nimeni, nimeni. Că Iohan­nis o să‑l pună pe Băs­escu prim-ministru. Pe unii infan­til­is­mul nu‑i părăsește nici un moment. Se va stinge, trep­tat, teo­ria asta a băsis­mu­lui…

Poate că Româ­nia nu e atât de divizată cum ar vrea unii să cre­dem. Căci alegă­torii pesediști nu‑s nici ei atât de mulți, dacă scă­dem din cele 5 mil­ioane de voturi pe alea date de țăranii mânați de pri­mari la urne. S‑ar putea să aflăm că ăia con­vinși, înrăiți, sunt mai puțin de 2 mil­ioane. Adică vreo 10% din români. O spun chiar eu, care până mai ieri vedeam lucrurile mult mai în negru. Votul de duminică mi‑a pus inima la loc.

Când totul părea pier­dut, când nici nu mai speram, Româ­nia a găsit cumva resursele de a se dovedi încă vie.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Bogdan

    Penul­timul para­graf sin­te­tizeaza cum nu se poate mai bine modul in care actioneaza comu­nis­tii pesedisti si ce putini sunt ei. Ma intreb cateo­data daca ei sunt con­sti­enti de acest fapt, ca oamenii capa­bili doar sa se iscaleasca si sa sa cunoasca abia jumatate din tabla inmul­ti­rii de pe spatele cai­etelor de matem­at­ica nu reprez­inta viitorul Romaniei si nicio­data nu vor mai fi un reper. Ne‑a ajuns!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu