Istoria e plină de exemplele unor oameni al căror rol nu a fost acela de împlini ei înșiși ceva, ci de a vesti că e momentul unei schimbări. Fiecare epocă importantă, fiecare transformare profundă a societății umane a avut semnele ei purtate de indivizi care n‑au înțeles care e semnificația completă a întâmplărilor prin care trec, dar au declanșat — voit sau nu — evenimente care s‑au dovedit mai apoi remarcabile. Cred că la fel se întâmplă și cu Victor Ponta.
Trebuie să‑i recunoaștem meritul, pentru că măcar într‑o privință Victor Ponta a spus adevărul, și‑a ținut promisiunea: ne‑a unit. Ne‑a ajutat să înțelegem că, din când în când, e bine să ne trezim din rutinele cotidiene ca să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Ne‑a forțat să reacționăm, dându-ne sentimentul acela al iminenței pericolului, senzația că — dacă nu facem ceva acum — ne scufundăm într‑o mocirlă din care s‑ar putea să nu mai putem ieși. Ne‑a exasperat pe toți până la limita la care ne-am dat seama că, de fapt, ne pasă. Căci doar admirația față de un sas taciturn și eficient nu ne-ar fi adus unde suntem azi. Era nevoie și de un dram de exasperare. Românii așteaptă întotdeauna să le ajungă cuțitul la os, iar Ponta a fost cel care l‑a împins până la prăsele, zâmbind.
Pentru toate astea, fără nici o urmă de ironie, fără nici un fel de ură, se cuvine să spunem: mulțumim, Victor Ponta!
[litebox href=“https://www.youtube.com/watch?v=WNOiKJmsdrQ” anch=“Îmi pare tare rău, Pinocchio” iconhover=“true” ]
Lasă un comentariu