Is­to­ria e plină de exem­plele unor oa­meni al că­ror rol nu a fost acela de îm­plini ei în­șiși ceva, ci de a vesti că e mo­men­tul unei schim­bări. Fi­e­care epocă im­por­tantă, fi­e­care trans­for­mare pro­fundă a so­ci­e­tă­ții umane a avut sem­nele ei pur­tate de in­di­vizi care n‑au în­țe­les care e sem­ni­fi­ca­ția com­pletă a în­tâm­plă­ri­lor prin care trec, dar au de­clan­șat — voit sau nu — eve­ni­mente care s‑au do­ve­dit mai apoi re­mar­ca­bile. Cred că la fel se în­tâm­plă și cu Vic­tor Ponta.

Tre­buie să‑i re­cu­noaș­tem me­ri­tul, pen­tru că mă­car într‑o pri­vință Vic­tor Ponta a spus ade­vă­rul, și‑a ți­nut pro­mi­siu­nea: ne‑a unit. Ne‑a aju­tat să în­țe­le­gem că, din când în când, e bine să ne tre­zim din ru­ti­nele co­ti­diene ca să ve­dem ce se în­tâm­plă în ju­rul nos­tru. Ne‑a for­țat să re­ac­țio­năm, dându-ne sen­ti­men­tul acela al imi­nen­ței pe­ri­co­lu­lui, sen­za­ția că — dacă nu fa­cem ceva acum — ne scu­fun­dăm într‑o mo­cirlă din care s‑ar pu­tea să nu mai pu­tem ieși. Ne‑a exas­pe­rat pe toți până la li­mita la care ne-am dat seama că, de fapt, ne pasă. Căci doar ad­mi­ra­ția față de un sas ta­ci­turn și efi­cient nu ne-ar fi adus unde sun­tem azi. Era ne­voie și de un dram de exas­pe­rare. Ro­mâ­nii aș­teaptă în­tot­dea­una să le ajungă cuți­tul la os, iar Ponta a fost cel care l‑a îm­pins până la pră­sele, zâmbind.

Pen­tru toate as­tea, fără nici o urmă de iro­nie, fără nici un fel de ură, se cu­vine să spu­nem: mul­țu­mim, Vic­tor Ponta!

[li­te­box href=“https://www.youtube.com/watch?v=WNOiKJmsdrQ” anch=“Îmi pare tare rău, Pi­noc­chio” iconhover=“true” ]


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.