Vremea tăcerii

Pe undeva, pe net, nici nu mai știu exact unde, dau de îndem­nul cuiva cvasi-cunoscut să citesc încă o scrisoare deschisă. În ultima vreme e o inflație de ast­fel de epis­tole, eu însumi am for­mu­lat așa vreo două postări pe blog — e la modă să scriem scrisori, după cum se vede. De data asta era vorba despre una adresată președ­in­telui ales din partea unuia care nu l‑a votat.

Autorul scrisorii se declară a fi din­tre cei nemulțu­miți că au scă­pat de ciuma roșie, lăsându-ne să înțelegem că el este un adept al stângii. Nimic rău în asta. Fap­tul că în cal­i­tate de om cu ved­eri de stânga, y com­pris apără­tor al echității sociale, se simte reprezen­tat de un par­tid plin de baroni super bogați, a căror avere a fost făcută prin corupție și hoție, este — totuși — un para­dox. Având în vedere că nu e sin­gu­rul care gân­dește așa, putem con­veni că ati­tudinea asta nu e o nou­tate.

Punc­tul său de vedere ar putea fi suma­rizat cam așa: a tre­cut o săp­tămână de când Iohan­nis a fost ales și încă nu a găsit timp să se adreseze și lor, cei care nu l‑au votat. Adică celor 12 mil­ioane, căci doar 6 din cele 18 mil­ioane de votanți ai României s‑au declarat în favoarea celui ales. Ceea ce — evi­dent — dovedește aro­ganță sau nepăsare. Că în acest răstimp a avut timp să traseze sarcini par­la­men­tu­lui, să sem­neze mii de auto­grafe, să joace tenis, dar n‑a găsit vreme să se adreseze lui și celor ca el, care se simt difer­iți. Că ar fi tre­buit în mod explicit să deza­vueze felul în care li se adresează supor­terii săi lui și celor ca el, considerându‑i asis­tați anal­fabeți, ale căror mame sunt pen­sion­are stu­pide fără edu­cație. Că în felul ăsta ar fi dat un semn că vrea să încheie dezbina­rea care există azi în soci­etatea românească. Dar nici vorbă. Iohan­nis tace, deci nu‑i pasă de el și cei ca el.

Îndem­nul de a citi această epis­tolă pub­lică era însoțit de obser­vația că noi, cei ce îl susținem pe Iohan­nis, ar tre­bui să începem să‑i inclu­dem în dez­ba­ter­ile noas­tre și pe ei, cei ce nu l‑au dorit președ­inte. Între unii și alții există un gard prin care românii încă se mai scuipă rec­i­proc, aruncându-și insulte și invec­tive. Aflat de o parte a bar­i­cadei războiu­lui româno-român, Iohan­nis ar fi tre­buit să se urce pe ea și să le vor­bească și lor. Să le spună că sunt min­unați, că sunt incluși, că sunt doriți.

Din­colo de nemulțu­mir­ile unui om, deza­măgit în aștep­tările sale mai mult sau mai puțin real­iste, ceva mă fra­pează: dor­ința de dis­cur­suri politice. Imaginați-vi‑l pe Iohan­nis ținând cuvân­tări împă­ciuitoare, povestindu-ne tuturor cum ne vom avea ca frații, cum — vorba lui nenea Iancu — tre­buie să ne iertăm și să ne iubim căci toți sun­tem români mai mult sau mai puțin onești. N‑ar fi el însuși, n‑ar core­spunde deloc car­ac­teru­lui său. Dar așteptarea aceasta există, căci de 25 de ani cei ce votează cu stânga asta au sperat, asta au cerut și asta au primit: vorbe. Într-atât de depen­denți sunt de ele încât, nefiindu-le spuse, se simt excluși, tră­dați.

I‑aș fi răspuns autoru­lui scrisorii că sunt de acord cu el, respec­tul se câștigă, nu se dobân­dește prin funcții. Doar că se câștigă prin fapte, nu prin vorbe. Că, poate, a venit vre­mea să ne autoin­clu­dem în Româ­nia prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem. N‑am comen­tat nimic, totuși. Mi s‑a părut că cel mai convingă­tor argu­ment e să tac și să las faptele să‑i dovedească dacă s‑a înșe­lat sau nu. Nu ajută cu nimic încă o replică șuier­ată prin gar­dul care încă ne desparte. Căci gar­dul acesta e ridi­cat din cuvin­tele pe care ni le-am arun­cat rec­i­proc în ani de zile — noi muncim, nu gândim, IMGB face ordine, mulțu­mim miner­ilor. Poate că gar­dul va cădea atunci când, tăcând, vom face.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu