Pe undeva, pe net, nici nu mai știu exact unde, dau de îndemnul cuiva cvasi-cunoscut să citesc încă o scrisoare deschisă. În ultima vreme e o inflație de astfel de epistole, eu însumi am formulat așa vreo două postări pe blog — e la modă să scriem scrisori, după cum se vede. De data asta era vorba despre una adresată președintelui ales din partea unuia care nu l‑a votat.
Autorul scrisorii se declară a fi dintre cei nemulțumiți că au scăpat de ciuma roșie, lăsându-ne să înțelegem că el este un adept al stângii. Nimic rău în asta. Faptul că în calitate de om cu vederi de stânga, y compris apărător al echității sociale, se simte reprezentat de un partid plin de baroni super bogați, a căror avere a fost făcută prin corupție și hoție, este — totuși — un paradox. Având în vedere că nu e singurul care gândește așa, putem conveni că atitudinea asta nu e o noutate.
Punctul său de vedere ar putea fi sumarizat cam așa: a trecut o săptămână de când Iohannis a fost ales și încă nu a găsit timp să se adreseze și lor, cei care nu l‑au votat. Adică celor 12 milioane, căci doar 6 din cele 18 milioane de votanți ai României s‑au declarat în favoarea celui ales. Ceea ce — evident — dovedește aroganță sau nepăsare. Că în acest răstimp a avut timp să traseze sarcini parlamentului, să semneze mii de autografe, să joace tenis, dar n‑a găsit vreme să se adreseze lui și celor ca el, care se simt diferiți. Că ar fi trebuit în mod explicit să dezavueze felul în care li se adresează suporterii săi lui și celor ca el, considerându‑i asistați analfabeți, ale căror mame sunt pensionare stupide fără educație. Că în felul ăsta ar fi dat un semn că vrea să încheie dezbinarea care există azi în societatea românească. Dar nici vorbă. Iohannis tace, deci nu‑i pasă de el și cei ca el.
Îndemnul de a citi această epistolă publică era însoțit de observația că noi, cei ce îl susținem pe Iohannis, ar trebui să începem să‑i includem în dezbaterile noastre și pe ei, cei ce nu l‑au dorit președinte. Între unii și alții există un gard prin care românii încă se mai scuipă reciproc, aruncându-și insulte și invective. Aflat de o parte a baricadei războiului româno-român, Iohannis ar fi trebuit să se urce pe ea și să le vorbească și lor. Să le spună că sunt minunați, că sunt incluși, că sunt doriți.
Dincolo de nemulțumirile unui om, dezamăgit în așteptările sale mai mult sau mai puțin realiste, ceva mă frapează: dorința de discursuri politice. Imaginați-vi‑l pe Iohannis ținând cuvântări împăciuitoare, povestindu-ne tuturor cum ne vom avea ca frații, cum — vorba lui nenea Iancu — trebuie să ne iertăm și să ne iubim căci toți suntem români mai mult sau mai puțin onești. N‑ar fi el însuși, n‑ar corespunde deloc caracterului său. Dar așteptarea aceasta există, căci de 25 de ani cei ce votează cu stânga asta au sperat, asta au cerut și asta au primit: vorbe. Într-atât de dependenți sunt de ele încât, nefiindu-le spuse, se simt excluși, trădați.
I‑aș fi răspuns autorului scrisorii că sunt de acord cu el, respectul se câștigă, nu se dobândește prin funcții. Doar că se câștigă prin fapte, nu prin vorbe. Că, poate, a venit vremea să ne autoincludem în România prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem. N‑am comentat nimic, totuși. Mi s‑a părut că cel mai convingător argument e să tac și să las faptele să‑i dovedească dacă s‑a înșelat sau nu. Nu ajută cu nimic încă o replică șuierată prin gardul care încă ne desparte. Căci gardul acesta e ridicat din cuvintele pe care ni le-am aruncat reciproc în ani de zile — noi muncim, nu gândim, IMGB face ordine, mulțumim minerilor. Poate că gardul va cădea atunci când, tăcând, vom face.
Lasă un comentariu