Sloganul de campanie al susținătorilor lui Iohannis, pe care el însuși l‑a preluat la un moment dat — să ne luăm țara înapoi — a stârnit discuții aprinse. De unde s‑o luăm? De la cine? Și, mai ales, ca să facem ce cu ea?
Desigur, există răspunsuri la toate aceste întrebări, în funcție de cine e cel pe care‑l interoghezi. Pesediștii vor spune că toată povestea cu luatul țării înapoi e o prostie, că nici vorbă să fi confiscat cineva România și că, e clar, nu e vorba decât de un slogan politic inventat de adversarii lor ca să amețească lumea. Cei cu vederi de dreapta vor riposta spunând că România a fost confiscată de politicieni corupți, mai numeroși în tabăra roșie, care au compromis prezentul și au amanetat viitorul nostru al tuturor pentru intereselor lor personale. Și că de la ei ne-am luat țara înapoi, deposedându‑i de puterea politică.
Adevărul e că nici unii, nici alții nu au în totalitate dreptate. Sloganul nu e doar o înșiruire de vorbe, mulți români chiar s‑au săturat de corupție și de consecințele ei. Dar pe de altă parte ca să ne luăm țara înapoi ar trebui să putem spune că am pus‑o în mâinile unora care sunt clar și complet despărțiți de practicile corupției — cine sunt aceia în parlamentul de azi? Ne putem întoarce deci la întrebarea inițială: ne-am luat țara înapoi?
Lucian Mândruță zice că nu și are cinci argumente pentru afirmația sa. Pentru că opoziția nu vrea să preia puterea (1), pentru că Ponta e în continuare arogant (2), pentru că votul nostru nu trimite în parlament oameni cinstiți (3), pentru că tot nu există chef de muncă printre politicieni (4), pentru că pe social media se derulează un contraatac al postacilor părții perdante care vor cuceri acest teritoriu și vor dizolva solidaritatea online-ului (5). Are dreptate?
1. Opoziția dă semne că intenționează să ia puterea — întrebarea care se pune este dacă moralitatea unei noi majorități va fi bine primită de societate, căci în absența alegerilor a lua puterea înseamnă redistribuirea partidelor din parlament în cele două tabere. Liberalii nu pot avea puterea fără UNPR, UDMR, PMP și PP-DD. Ce ar înțelege votanții lui Iohannis dintr‑o astfel de alianță? N‑ar reclama ei oare trădarea sensului votului dat în 16 noiembrie?
2. Ponta s‑a născut arogant și așa va muri. Își poate disimula atitudinea ca să înșele electoratul, dar în adâncul firii sale niciodată nu se mai schimba. Are 42 de ani, la vârsta asta nu te mai întrebi dacă valorile în care crezi sunt corecte. Rămâne de văzut dacă va supraviețui linșajului pus la cale de o parte a propriului partid — cred că prima întrebare la care e nevoie de răspuns nu este cât de arogant e Ponta, ci cât de reformabil e PSD.
3. Votul nostru nu are cum să trimită oameni cinstiți în parlament pentru că este aproape imposibilă construirea unui nou partid. Știam asta dinainte de alegerea lui Iohannis, nu‑i așa? Nu degeaba Monica Macovei insistă cu tema modificării lefii partidelor, în sensul coborârii pragului de persoane necesare pentru înființarea unuia la 3. Poate că e prea puțin, dar e limpede că actualele reguli sunt imposibil de îndeplinit. Societatea civilă este blocată să se manifeste politic prin înființarea unor noi partide, forțându-ne să votăm pe cei propuși de partidele existente. Cu alte cuvinte clasa politică are controlul total al candidaților la funcțiile legislative și executive ale țării. Deci primul obiectiv este să se creeze premizele apariției unor figuri noi.
4. Cheful de muncă al politicienilor este, la rândul său, un non-sens. Ca să se manifeste ar trebui să îndeplinească două condiții preliminare: intenția și direcția. Un politician ar trebui să-și dorească să realizeze ceva și să definească foarte clar ce este acel ceva. Am mai perorat în gol pe blog că fiecare parlamentar ar trebui să prezinte public o agendă a mandatului său, cu obiective concrete și măsurabile, a cărei îndeplinire s‑o evalueze la final de mandat — cui îi pasă? Deocamdată știm sigur că aproape nimeni dintre cei din clasa politică nu are intenția de a face ceva, iar puținii care o au, nu știu ce vor să facă.
5. În fine, postacii pesediști nu sunt o surpriză, cred. Succesul lor nu se bazează pe argumentele convingătoare pe care le-ar putea aduce din ideologia partidului pe care‑l promovează, nici mărețele realizări ale guvernărilor socialiste. Ceea ce le-ar putea da credibilitate este comportamentul câștigătorilor, măsura în care vor înțelege că misiunea lor nu e doar aceea de a prelua puterea, ci de a face cu ea. Dacă învingătorii de azi vor greși, dacă vor ignora sensul votului pe care l‑au primit, vor furniza ei înșiși suficientă argumentație pentru a distruge solidaritatea electoratului care i‑a făcut câștigători.
Așadar ne întoarcem la întrebările de la început. Ne-am luat țara înapoi? De la cine? Ca să facem ce cu ea?
9:11
felicitări pentru blog! rigoare, fluență și un bun spirit de observație.
(și cum, domle, ai făcut silvicultură 5 ani în brașeu si nu ai fost în piatra craiului!???)
un brașovechi