Pas cu pas

În adân­cul sufle­tu­lui lor, mulți români — din­tre cei ce l‑au votat pe Iohan­nis — trăi­esc cu nos­tal­gia deza­mă­girii. Căci deza­mă­girea a fost cea care ne‑a însoțit de‑a lun­gul a mul­tor ani de zile și cum am putea‑o uita în doar câteva clipe? Ală­turi de ei, o lume întreagă de votanți pesediști pân­desc clipa tri­um­fu­lui, ziua când vor fi avut drep­tate, dovada care îi va îndrep­tăți să spună: neamțul nu‑i bun de președ­inte. Avem o neîn­doioasă înclinare națion­ală spre pes­imis­mul antic­i­pat — fiecare îl purtăm puțin în noi pe ciobanul mioritic care nu luptă pen­tru viața lui, nici măcar nu alege soluția lașă, dar sănă­toasă, a fugii, ci se pregătește să se lase ucis. Cum ajungem de la această Românie a renunțării deza­măgite la Româ­nia lucru­lui bine făcut?

Toți sun­tem acum cu ochii pe fiecare miș­care a noului președ­inte. Cine îl încon­joară și cine nu, unde se duce și unde nu, ce spune și ce tace. Mulți au lista exactă a locurilor unde Iohan­nis ar tre­bui să meargă, a lucrurilor pe care ar tre­bui să le ros­tească și, mai ales, a antu­ra­ju­lui pe care ar tre­bui să și‑l aleagă. Pus în pielea lui, recunosc că m‑aș simți încorse­tat, ca și cum aș purta un cos­tum cu două numere mai mic decât măsura mea într-un moment când s‑ar cere să fiu nat­ural și flu­ent în ges­tică.

Româ­nia politică e pop­u­lată cu orice în afară de fete mari. E greu — dacă e cumva posi­bil — să aduni o duz­ină de oameni despre care să nu se poată spune nimic rău. Mai toți au căl­cat strâmb undeva în tre­cut, fie printr‑o declar­ație nein­spi­rată, fie printr-un par­ti­zanat dezono­rant, fie prin vreo formă de tra­seism politic. Căutând nepă­tatul, sfârșești aban­donând. Cum să-ți alcă­tu­iești, deci, o echipa de con­silieri per­fectă?

Iar Cotroce­niul nu este chiar locul potrivit exper­i­men­tu­lui. Nici unii nu ne-am dori să asistăm la vreo mon­u­men­tală gafă leg­isla­tivă sau diplo­mat­ică pro­dusă din stângă­cia unui con­silier neex­per­i­men­tat, ales după cri­teriul "orig­inii sănă­toase". Fără îndoială, există un bagaj min­i­mal de cunoșt­ințe pe care cineva tre­buie să le aibă pen­tru a lucra în direct con­tact cu președ­in­tele României, iar acest bagaj nu se învață decât prin prac­tică politică la un anu­mit nivel. Și ast­fel ajungem la dilema pe care, prob­a­bil, o are în acest moment Iohan­nis: ce e de preferat, să nu deza­măgești politic riscând com­pro­misul moral sau să nu deza­măgești moral riscând gafa politică?

Dru­mul către Româ­nia lucru­lui bine făcut e lung și anevoios încă de la început. Și poate că începutul e chiar mai greu decât restul dru­mu­lui, căci e nevoie să ne aban­donăm pri­eteni dragi: deza­mă­girea amară, pes­imis­mul cinic, lamen­tația plângă­cioasă. Dar nu e decât un sin­gur mod de a reuși: pas cu pas. Iar cei ce pândim încă greșelile celor din jur ar tre­bui să ne între­băm dacă această febrilă așteptare a deza­mă­girii nu e cumva scuza noas­tră pen­tru a nu porni la drum.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu