Nu știu ce fel de sfâr­șit și-ar fi do­rit Ion Ili­escu, cum și‑a pro­iec­tat men­tal în­che­ie­rea unei vieți pline de me­mo­ra­bile eve­ni­mente. Se va fi vrut un pa­tri­arh po­li­tic ce se stinge trep­tat je­lit de po­por, ori poate chiar un pro­fet ale că­rui cu­vinte s‑au ade­ve­rit încă pe când era în viață. Ceea ce sunt aproape si­gur e că nu și‑a do­rit nici­când un fi­nal pre­cum cel pe care îl trăiește.

Bă­trâ­nul co­mu­nist se pre­linge ca o um­bră tot mai fi­ravă prin­tre eve­ni­men­tele po­li­tice ale par­ti­du­lui pe care l‑a creat din câ­teva fraze din 1990. Se dezi­cea atunci de pro­mi­siu­nea de a păs­tra FSN ca o con­struc­ție tem­po­rară, re­vo­lu­țio­nară și‑l trans­forma într-un par­tid stat, acla­mat și re­cla­mat de oa­me­nii mun­cii. Prima sa mare min­ciună pu­blică i se va fi pă­rut ne­vi­no­vată, o ema­na­ție a gân­di­rii unui om de bine, me­nită să îl păs­treze în cen­trul vie­ții po­li­tice pe el, me­ri­tu­o­sul și ne­drep­tă­ți­tul fost se­cre­tar de par­tid. Va fi cre­zut poate cu sin­ce­ri­tate în pu­te­rea sa de a in­spira o ide­o­lo­gie no­va­toare, un co­mu­nism re­for­mat, cu par­fum de de­mo­cra­ție și câ­teva tușe ca­pi­ta­liste, pen­tru cu­loare. Ceea ce a ajuns azi cre­a­ția sa, un te­ren de luptă în­tre in­frac­tori po­li­tici, nu poate fi de­cât pri­lej al unei amare dezamăgiri.

Căci dacă e să‑i re­cu­noaș­tem un me­rit, acela de a fi re­u­șit să stea în­tot­dea­una de­parte de ten­ta­ți­ile îna­vu­ți­rii fra­u­du­loase ar fi sin­gu­rul. Fără a fi să­rac în sen­sul strict al cu­vân­tu­lui, Ili­escu a dus o viață mo­destă prin com­pa­ra­ție cu res­tul cla­sei po­li­tice. Un­deva în adân­cu­rile con­ști­in­ței sale, bă­trâ­nul co­mu­nist dis­pre­țu­iește cu con­sec­vență ma­te­ria­lis­mul. Ceea ce nu l‑a îm­pie­di­cat să in­spire și să pa­tro­neze un mod de a face po­li­tică la um­bra că­ruia a în­flo­rit co­rup­ția și s‑a năs­cut ac­tu­ala clasă po­li­tică. Răul pe care l‑a fă­cut Ro­mâ­niei, poate in­vo­lun­tar, i se eta­lează azi în de­plina sa hi­do­șe­nie și nu mă în­do­iesc că îl per­cepe. Se va fi apă­rând de mus­tră­rile con­ști­in­ței sale in­vo­cându-și bu­nele in­ten­ții. Ia­dul e pa­vat cu ele.

Ili­escu a iu­bit Ro­mâ­nia, în fe­lul său strâmb. Pe ro­mâni însă i‑a con­si­de­rat me­reu o sumă de clase so­ci­ale că­rora el, ca po­li­ti­cian, tre­buia să le spună doar atât cât tre­bu­iau să știe. Prea multe in­for­ma­ții smin­tesc oa­me­nii — de ce să le îm­pu­iezi ca­pul cu lu­cruri greu de în­țe­les și lesne de în­cur­cat? Nu pen­tru asta l‑a uns po­po­rul pe el în frunte, ca să-și bată ca­pul cu ches­tiu­nile com­pli­cate și să ia de­ci­zi­ile în­țe­lepte? Min­ciuna de­ve­nea ast­fel în­drep­tă­țită, un bal­sam pen­tru un po­por ce nu-și do­rea alt­ceva de­cât li­niș­tea adusă de ce­le­brul său zâm­bet. Fan­toma des­po­tu­lui lu­mi­nat l‑a vi­zi­tat ade­sea pe fos­tul co­mu­nist, care își că­uta con­ti­nuu un cu­loar ide­o­lo­gic pe care să ardă eta­pele is­to­riei, scur­tă­tura care să‑l scoată dim­pre­ună cu țara sa di­rect în tă­râ­mu­rile suc­ce­su­lui po­li­tic. Și ni­mic nu era prea mult pen­tru un ast­fel de mă­reț ideal pe care doar el îl în­țe­le­gea pe de­plin, doar el era che­mat să‑l îm­pli­nească. Câ­țiva exal­tați pu­teau fi îm­puș­cați la re­vo­lu­ție, câ­țiva go­lani pu­teau fi cio­mă­giți de po­li­ție, câ­țiva in­te­lec­tu­ali pu­teau su­porta niște bâte mi­ne­rești. Re­gele pu­tea fi alun­gat din țară, apoi ac­cep­tat câ­țiva ani mai târ­ziu, când șansele mo­nar­hiei de a se res­ta­ura de­ve­ni­seră nule. To­tul face parte din is­to­rie, iar is­to­ria după cum se știe — ar spune el — se scrie cu sân­gele la­u­rea­ți­lor unor con­cur­suri de împrejurări.

Toate ero­rile sale au fost însă în za­dar. Con­struc­ția sa po­li­tică a eșuat în ceea ce a și fost de la bun în­ce­put: o im­pro­vi­za­ție ama­tori­cească a unui po­li­ti­cian me­di­o­cru. Căci dacă Ili­escu va rămâne în is­to­rie pen­tru ceva, acel lu­cru va fi pro­pria sa me­di­o­cri­tate. Ni­mic din cele ce le‑a în­cer­cat nu l‑au vă­dit alt­fel de­cât un mo­dest și rec­ti­li­niu po­li­ti­cian. Tra­iec­to­ria sa a fost o evo­lu­ție în doar două di­men­siuni, nici­o­dată nu și‑a adă­u­gat pro­fun­zi­mea stra­te­gică, am­pli­tu­di­nea vi­zio­nară, de­tenta cu­ra­joasă. Is­to­ria ro­mâ­ni­lor sub Ili­escu este un șir mo­no­ton de în­tâm­plări pre­dic­ti­bile, de ru­tine co­mode, de sta­tis­tici li­niș­ti­toare, de în­cre­me­niri în proiect.

Ili­escu moare greu. Ăsta e dez­a­van­ta­jul unei să­nă­tăți de fier. Are timp să me­di­teze asu­pra pro­pri­i­lor in­suc­cese și să bea în tihnă cupa amară a dez­a­mă­gi­rii. Are vreme să-și vadă de­mo­late ilu­zi­ile sale de a fi în­sem­nat ceva în is­to­rie, să con­state că — ne­fi­ind nici pro­fet, nici pa­tri­arh — nu‑i rămâne de­cât ima­gi­nea de per­so­naj con­tro­ver­sat și enig­ma­tic, ce va duce cu el în mor­mânt ade­vă­ru­rile des­pre re­vo­lu­ția ro­mâ­ni­lor și des­pre mi­ne­ri­ade. Este ul­tima și sin­gura noas­tră re­vanșă în fața unui per­so­naj care și‑a pro­iec­tat me­di­o­cri­ta­tea — cu larga noas­tră con­tri­bu­ție — peste un sfert de veac din vie­țile noas­tre și din is­to­ria po­po­ru­lui care am fi pu­tut să devenim.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.