Unii oameni trăiesc pentru a fi pomeniți. Ridică biserici, de pildă. Un tip care a emigrat în America cu mulți ani în urmă s‑a întors în Bucovina natală și a ridicat ditamai catedrala, numind‑o Izvorul Tămăduirii. Lumea privește lespedea funerară din marmură scumpă și se gândește că mulți bani va fi avut omul ăsta de a înălțat câtamai biserica. El o fi murit gândindu-se că lasă celorlalți un semn concret al trecerii sale, clădit din bani, dar îi va fi trecut prin minte și că a lipsit mulți ani dintre cei cărora avea a le da ceva și că biserica e un fel de a le cere iertare că a plecat dintre ei și i‑a uitat prea multă vreme.
Unii oameni trăiesc pentru a li se mulțumi. Împart pomeni, de pildă. Sunt oameni de bine, lumea îi iubește și îi admiră. Ei se hrănesc din această iubire, își trag puterea din ea și — adesea — profită de pe urma ei, făptuind pe ascuns lucruri pentru care știu că n‑ar fi meritat iubirea celorlalți. Dar justificarea e simplă, perfectă, circulară: ei sunt speciali pentru că sunt altfel, ei sunt altfel pentru că ei merită, ei merită pentru că ei sunt iubiți, ei sunt iubiți pentru că sunt speciali. Asta e filozofia simplă a tuturor celor ce dau ceva azi pentru a lua înzecit mâine.
Unii oameni trăiesc pentru a atinge viețile altora, imperceptibil, prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac, prin ceea ce spun. Nu urmăresc un scop anume, nu caută un câștig. Pur și simplu dau altora din ceea ce știu, înțeleg sau născocesc ei. De‑a lungul trecerii lor prin viață lasă să le cadă câte ceva din ceea ce sunt, împrăștiindu-se în timp, în ceilalți. Nu mereu ceea ce dau merită luat. Nu întotdeauna ceea ce oferă are o intrinsecă valoare. Frumusețea este în ochii celui care privește.
Unii oameni trăiesc. Și-atât.
13:12
Cu această ocazie, poate ne mai dai și nouă un raport de audiență, te rog. Ca să știm câți sunt atinși. Mulțumesc.
14:12
La sfârșit de an… paciență 😆