A venit vremea ca sancțiunile economice împotriva Rusiei să producă efectele așteptate. Durează ceva timp până când rotițele economiei rusești să se blocheze, dar nu cred că era un secret pentru nimeni — cu atât mai puțin pentru Putin — că la un moment dat se va întâmpla. Singura necunoscută rămâne acum ce va face Kremlinul. Și ce va face rusul de rând.
Tentativele de a găsi alternative la relațiile economice cu Occidentul au fost doar niște exerciții de imagine ale liderului rus. E limpede că nu poți înlocui peste noapte tranzacțiile comerciale ale unui întreg stat, iar construcția unui sistem paralel necesită mai multă răbdare și timp decât își permite acum Rusia. Dacă Putin ar fi început din timp aceste mișcări strategice, cu mulți ani înainte de a râvni la Ucraina, poate că ar fi avut mai mult succes, căci ideile — privite prin prisma interesului rus — nu erau deloc rele. O nouă bancă mondială fondată de marile economii emergente, întărirea relațiilor cu China și India ca alternative la Occident, ar fi oferit Rusiei motive solide de a privi cu mai multă relaxare sancțiunile economice ce i le aplică Europa vestică și SUA.
Este însă foarte probabil că evoluția situației politice a Ucrainei a fost ceva neanticipat de către strategii politici de la Moscova. S‑au trezit în fața unei noi stări de fapt, iar reacția — predictibil — nu putea fi una de acceptare. Senzația pe care mi‑o dă Putin este aceea a improvizației politice, destul de iscusită, dar totuși o cârpeală de moment, bazată pe intimidarea militară. Nimeni nu se îndoiește de capacitatea Rusiei de a stârni un conflict mondial îngrozitor, nu asta e morala întâmplărilor, așa că expunerea mușchilor e un gest inutil. Mult mai subtili și mai inteligenți, aliații NATO au răspuns printr‑o creștere treptată a măsurilor de sufocare a economiei ruse, care astăzi începe să producă efectele scontate.
În fond de ce e atât de sensibilă Moscova la apropierea NATO și a UE de granițele sale? Nu e ca și cum amenințarea militară ar crește — nu spațiul Ucrainei i‑ar fi ferit de un război nuclear. Nici economia rusă nu s‑ar prăbuși din vecinătatea capitalismului occidental, căci în mare măsură acesta e deja prezent în spațiul său comercial. Ce îi irită pe liderii ruși la această proximitate? Eu nu găsesc decât un singur răspuns: potențiala pierdere a puterii politice de către oligarhia economică actuală. Contactul strâns cu modelele socio-politice occidentale ar produce în timp aceeași apetență a unei părți a populației pentru statul de drept și democrație ca în toate statele Europei de Est. Cu cât mai aproape și mai vizibilă este alternativa, cu atât pericolul de conștientizare al ei de către ruși este mai mare. Iar Kremlinul și oligarhia care îl susține la putere știe că există o singură forță care îi poate răsturna: rusul de rând.
Sunt câteva adevăruri crude care ar deveni astfel tot mai evidente. Cum ar fi de pildă faptul că de 25 de ani strategia economică a Rusiei este bazată tot pe exportul de combustibili fosili, fără nici o dezvoltare industrială semnificativă alta decât cea adusă de Occident. Căci capitalismul rusesc este de fapt un sistem corupt în care cei ce vor să facă afaceri trebuie să accepte regulile nescrise ale oligarhiei economice locale: șpaga la cel mai înalt nivel, schimbările legislative neașteptate, taxările discreționare. Dar dacă se oprește exportul de petrol și gaze, ursul rusesc — oricât s‑ar crede el de mare și de tare — se constipă.
Poate că lui Putin ar trebui să‑i spună cineva bancul ăla cu cearta dintre organele corpului: inima, stomacul și anusul. Inima zice că ea e cea mai importantă pentru că pompează sângele de care au nevoie toate celelalte organe, stomacul susține că el îi hrănește pe toți, iar gaura fundului tace și se strânge. Trec o zi, două și în a treia toate celelalte organe sunt gata să recunoască fundul drept cel mai important organ, numai să-și dea drumul odată…
Lasă un comentariu