A ve­nit vre­mea ca sanc­țiu­nile eco­no­mice îm­po­triva Ru­siei să pro­ducă efec­tele aș­tep­tate. Du­rează ceva timp până când ro­tițele eco­no­miei ru­sești să se blo­cheze, dar nu cred că era un se­cret pen­tru ni­meni — cu atât mai pu­țin pen­tru Pu­tin — că la un mo­ment dat se va în­tâm­pla. Sin­gura ne­cu­nos­cută rămâne acum ce va face Krem­li­nul. Și ce va face ru­sul de rând.

Ten­ta­ti­vele de a găsi al­ter­na­tive la re­la­ți­ile eco­no­mice cu Oc­ci­den­tul au fost doar niște exer­ci­ții de ima­gine ale li­de­ru­lui rus. E lim­pede că nu poți în­lo­cui peste noapte tranzac­ți­ile co­mer­ci­ale ale unui în­treg stat, iar con­struc­ția unui sis­tem pa­ra­lel ne­ce­sită mai multă răb­dare și timp de­cât își per­mite acum Ru­sia. Dacă Pu­tin ar fi în­ce­put din timp aceste miș­cări stra­te­gice, cu mulți ani îna­inte de a râvni la Ucraina, poate că ar fi avut mai mult suc­ces, căci ide­ile — pri­vite prin prisma in­te­re­su­lui rus — nu erau de­loc rele. O nouă bancă mondi­ală fon­dată de ma­rile eco­no­mii emer­gente, în­tă­ri­rea re­la­ți­i­lor cu China și In­dia ca al­ter­na­tive la Oc­ci­dent, ar fi ofe­rit Ru­siei mo­tive so­lide de a privi cu mai multă re­la­xare sanc­țiu­nile eco­no­mice ce i le aplică Eu­ropa ves­tică și SUA.

Este însă foarte pro­ba­bil că evo­lu­ția si­tu­a­ției po­li­tice a Ucrai­nei a fost ceva ne­an­ti­ci­pat de că­tre stra­te­gii po­li­tici de la Mo­scova. S‑au tre­zit în fața unei noi stări de fapt, iar re­ac­ția — pre­dic­ti­bil — nu pu­tea fi una de ac­cep­tare. Sen­za­ția pe care mi‑o dă Pu­tin este aceea a im­pro­vi­za­ției po­li­tice, des­tul de is­cu­sită, dar to­tuși o câr­pe­ală de mo­ment, ba­zată pe in­ti­mi­da­rea mi­li­tară. Ni­meni nu se în­do­iește de ca­pa­ci­ta­tea Ru­siei de a stârni un con­flict mondial în­gro­zi­tor, nu asta e mo­rala în­tâm­plă­ri­lor, așa că ex­pu­ne­rea mu­ș­chi­lor e un gest inu­til. Mult mai sub­tili și mai in­te­li­genți, ali­a­ții NATO au răs­puns printr‑o creș­tere trep­tată a mă­su­ri­lor de su­fo­care a eco­no­miei ruse, care as­tăzi în­cepe să pro­ducă efec­tele scon­tate.

În fond de ce e atât de sen­si­bilă Mo­scova la apro­pi­e­rea NATO și a UE de gra­ni­țele sale? Nu e ca și cum ame­nin­ța­rea mi­li­tară ar crește — nu spa­țiul Ucrai­nei i‑ar fi fe­rit de un răz­boi nu­clear. Nici eco­no­mia rusă nu s‑ar pră­buși din ve­ci­nă­ta­tea ca­pi­ta­lis­mu­lui oc­ci­den­tal, căci în mare mă­sură acesta e deja pre­zent în spa­țiul său co­mer­cial. Ce îi irită pe li­de­rii ruși la această pro­xi­mi­tate? Eu nu gă­sesc de­cât un sin­gur răs­puns: po­ten­ți­ala pier­dere a pu­te­rii po­li­tice de că­tre oli­gar­hia eco­no­mică ac­tu­ală. Con­tac­tul strâns cu mo­de­lele so­cio-po­li­tice oc­ci­den­tale ar pro­duce în timp ace­eași ape­tență a unei părți a po­pu­la­ției pen­tru sta­tul de drept și de­mo­cra­ție ca în toate sta­tele Eu­ro­pei de Est. Cu cât mai aproape și mai vi­zi­bilă este al­ter­na­tiva, cu atât pe­ri­co­lul de con­ști­en­ti­zare al ei de că­tre ruși este mai mare. Iar Krem­li­nul și oli­gar­hia care îl sus­ține la pu­tere știe că există o sin­gură forță care îi poate răs­turna: ru­sul de rând.

Sunt câ­teva ade­vă­ruri crude care ar de­veni ast­fel tot mai evi­dente. Cum ar fi de pildă fap­tul că de 25 de ani stra­te­gia eco­no­mică a Ru­siei este ba­zată tot pe ex­por­tul de com­bus­ti­bili fo­sili, fără nici o dezvol­tare in­dus­tri­ală sem­ni­fi­ca­tivă alta de­cât cea adusă de Oc­ci­dent. Căci ca­pi­ta­lis­mul ru­sesc este de fapt un sis­tem co­rupt în care cei ce vor să facă afa­ceri tre­buie să ac­cepte re­gu­lile ne­scrise ale oli­gar­hiei eco­no­mice lo­cale: șpaga la cel mai înalt nivel, schim­bă­rile le­gi­sla­tive ne­aș­tep­tate, ta­xă­rile dis­cre­țio­nare. Dar dacă se oprește ex­por­tul de pe­trol și gaze, ur­sul ru­sesc — ori­cât s‑ar crede el de mare și de tare — se con­stipă.

Poate că lui Pu­tin ar tre­bui să‑i spună ci­neva ban­cul ăla cu cearta din­tre or­ga­nele cor­pu­lui: inima, sto­ma­cul și anu­sul. Inima zice că ea e cea mai im­por­tantă pen­tru că pom­pează sân­gele de care au ne­voie toate ce­le­lalte or­gane, sto­ma­cul sus­ține că el îi hră­nește pe toți, iar ga­ura fun­du­lui tace și se strânge. Trec o zi, două și în a treia toate ce­le­lalte or­gane sunt gata să re­cu­noască fun­dul drept cel mai im­por­tant or­gan, nu­mai să-și dea dru­mul odată…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.