Prinși în vârtejul evenimentelor politice interne de la sfârșitul acestui an, nu ne-am prea uitat în jurul nostru la ceea ce se întâmplă. Treptat, după ce am consumat euforiile victoriei, ba chiar am reușit unii dintre noi să cădem înapoi în cinismul lui “nu s‑a schimbat nimic”, peisajul politic european începe să ne atragă din nou atenția, iar previziunile pentru 2015 nu sunt cele mai încurajatoare. Dintre toate problemele din jurul nostru, cea din Ungaria mi se pare cea mai importantă pentru România. Viktor Orban, prin comportamentul și intențiile sale politice, poate deveni o primejdie pentru România. De ce? Pentru că suntem înconjurați de state mai degrabă favorabile Rusiei.
Turcia, cu recentele reorientări spre un soi de autoritarism religios, nu e departe de tiparele rusești și nu e complet absurd să imaginăm că la un moment dat Moscova și Ankara își vor da mâna peste Marea Neagră. Regimul Erdogan pare tot mai puțin favorabil valorilor europene, cu care turcii s‑au vrut a fi identificați în ciuda istoriei lor de foști cotropitori și în răspărul religiei lor care nu propovăduiește câtuși de puțin egalitatea membrilor societății. Să nu ne amăgim cu protestele sociale dintr-un Istanbul profund comercial și european — Turcia profundă nu arată neapărat la fel.
Sârbii sunt și ei filoruși. Nu au uitat războiul cu NATO și pierderea provinciei Kosovo, o reconfigurare teritorială justificată de interese politice. Discursul lui Putin, care face paralele între Crimeea și Kosovo, are cu siguranță priză la Belgrad. Iar pro-europenii sârbi sunt mult mai puțini decât ne place să credem. Puși în fața unei alegeri, aș paria că sârbii i‑ar prefera pe ruși, aliații lor dintotdeauna.
Bulgaria e, aparent, europeană. Dar, exact pe dos decât în România, discursul pro-european nu este foarte pe placul populației, care simte mai degrabă afinități slave. Desigur, avantajele economice ale apartenenței la UE, libertățile cetățenești sunt toate foarte bune, dar nu știu care ar fi reacția bulgarilor în cazul aspririi puternice a relațiilor dintre Rusia și Uniune.
Despre Grecia vorbim după 25 ianuarie. Dacă în alegeri câștigă extrema stângă, să vedeți ce tărăboi iese cu returnarea datoriilor. Dar o chestie e clară: grecii nu se dau în vânt după UE în ultima vreme. Deh! așa se întâmplă când ai datorii, bancherul e cel mai nașpa om din lume.
Moldova e pe un parcurs european foarte fragil. Echilibrul forțelor politice care sunt pro și contra opțiunii occidentale e într‑o continuă mișcare, iar șansa de a avea o putere politică majoritar democratică s‑a pierdut din nou. Moldovenii care pleacă să lucreze în vest nu mai au timp să vină acasă și să voteze o schimbare radicală. Cei care se duc să lucreze în Rusia sunt mai degrabă tentați să urmeze interesul personal decât pe cel al țării. Iar Transnistria este în continuare un loc de unde rușii pot încerca ceva similar cu ceea ce au făcut în estul Ucrainei.
Pentru România, singura țară din zonă care are afinități vestice clar-majoritare, e important să păstreze un culoar teritorial de legătură cu Europa occidentală. Și, din motivul ăsta, regimul lui Viktor Orban nu ne e deloc favorabil. Nu pentru că s‑ar pregăti de sovietizare — departe de el modelele de tip estic — dar intenția lui de a dezvolta un soi de “independență pragmatică” față de politica Uniunii poate însemna și măsuri politice și economice care să sufle în pânzele lui Putin, cu prețul defavorizării țărilor din zonă. Gaze ieftine contra susținere regională, de pildă. Cine l‑ar sancționa? UE? Cum? Și cât va dura birocrația impunerii unor sancțiuni pe căi democratice? Până atunci jocurile sale pot merge înainte.
Deci, încă n‑am ieșit complet la lumină. Mai trebuie dărâmat un Viktor.
Lasă un comentariu