Afecțiuni cronice

Există un expe­ri­ment, pare‐se cele­bru, menit să măsoare gra­dul de afec­țiune al unui copil față de părin­ții săi. L‐au ima­gi­nat niște cer­ce­tă­tori ame­ri­cani și l‐au deru­lat cu un număr mare de copii, ca să poată ajunge la o con­clu­zie argu­men­tată ști­in­ți­fic. Lucru­rile se des­fă­șu­rau cam așa: un copil mic, aflat la vâr­sta când încă explo­rează lumea în patru labe, este dus împre­ună cu mama sa într‐o încă­pere goală. Mama stă pe un scaun. Copi­lul începe prin a se învârti în jurul ei, apoi – încu­ra­jat de absența vre­u­nui peri­col evi­dent – începe să îndrăz­nească să se aven­tu­reze în toate col­țu­rile came­rei. La un moment dat în cameră este intro­dus un nou scaun și o per­soană stră­ină se așează pe el. Ime­diat copi­lul se refu­gi­ază lângă mamă, iar pro­ce­sul de "des­co­pe­rire" începe din nou. Trep­tat copi­lul se obiș­nu­iește cu per­soana stră­ină și – încu­ra­jat de pre­zența mamei – începe să inte­rac­țio­neze cu ea. La un moment dat per­soana stră­ină îi dis­trage aten­ția, iar mama pără­sește pe neob­ser­vate camera. Când observă dis­pa­ri­ția mamei, copi­lul intră într‐o stare de agi­ta­ție și începe s‐o caute prin cameră. Stră­i­nul devine din nou peri­cu­los și este evi­tat. Când mama intră din nou, copi­lul se duce în cea mai mare grabă la ea și o apucă strâns ca să fie sigur că n‐o mai pierde.

Com­por­ta­men­tul ăsta demon­strează – spun res­pec­ti­vii cer­ce­tă­tori afec­țiu­nea copi­lu­lui față de mamă, mani­fes­tată prin ata­șa­men­tul față de ea, prin per­ce­pe­rea sa ca sursă de sigu­ranță și con­fort psi­hic. Așa o fi. Eu aș mai adă­uga ceva: e o dovadă de depen­dență față de părinte, care se simte foarte măgu­lit și, ade­sea, încu­ra­jat să con­ti­nuie în direc­ția asta. Cu cât depen­dența crește, cu atât iubi­rea e mai mare. Ceea ce e bine, nu?

Niște alți cer­ce­tă­tori au repe­tat expe­ri­men­tul cu alte două ani­male de casă: câini și pisici. Sce­na­riul a fost iden­tic: stă­pâ­nul și ani­ma­lul, apoi un străin, stă­pâ­nul iese și intră mai târ­ziu din nou. Câi­nii s‐au com­por­tat iden­tic cu copiii. Con­clu­zia: câi­nele își iubește stă­pâ­nul foarte mult. Pisi­cile au reac­țio­nat neu­tru la absența stă­pâ­nu­lui, au con­ti­nuat să explo­reze camera și să rela­țio­neze cu per­soana stră­ină, iar când stă­pâ­nul a intrat din nou nu au aler­gat la el. Au con­sem­nat sosi­rea sa, dar au con­ti­nuat să‐și vadă de pro­pri­ile acti­vi­tăți. Con­clu­zia cer­ce­tă­to­ri­lor: ori­cât de mult un stă­pân își iubește pisica, aceasta nu‐l iubește la fel de mult.

Sun­tem oare ten­tați să răs­plătim, către oameni și ani­male, fide­li­ta­tea năs­cută din depen­dență? Ne place oare să ne împă­u­năm cu slă­bi­ciu­nea altora, pe care noi înșine am sădit‐o în ei? Iubi­rea este deci defi­nită de depen­dența pe care o sim­țim față de alt­ci­neva? Sau de depen­dența pe care vrem s‐o simtă alt­ci­neva față de noi? Nu putem iubi inde­pen­den­ții? Iar inde­pen­den­ții nu sunt capa­bili de iubire? Cul­ti­văm oare incon­ști­ent în copiii noș­tri acest tip de afec­țiune, menită să ne măgu­lească pe noi înșine, cu pre­țul cro­ni­cei lor depen­dențe de un alt­ci­neva?


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu