Afecțiuni cronice

Există un exper­i­ment, pare-se cele­bru, menit să măsoare gradul de afecți­une al unui copil față de părinții săi. L‑au imag­i­nat niște cercetă­tori amer­i­cani și l‑au deru­lat cu un număr mare de copii, ca să poată ajunge la o con­cluzie argu­men­tată ști­ințific. Lucrurile se des­fășu­rau cam așa: un copil mic, aflat la vârsta când încă explore­ază lumea în patru labe, este dus împre­ună cu mama sa într‑o încăpere goală. Mama stă pe un scaun. Copilul începe prin a se învârti în jurul ei, apoi — încu­ra­jat de absența vre­unui peri­col evi­dent — începe să îndrăznească să se aven­tureze în toate colțurile camerei. La un moment dat în cameră este intro­dus un nou scaun și o per­soană străină se așează pe el. Ime­diat copilul se refu­giază lângă mamă, iar pro­ce­sul de "descoperire" începe din nou. Trep­tat copilul se obișnuiește cu per­soana străină și — încu­ra­jat de prezența mamei — începe să inter­acționeze cu ea. La un moment dat per­soana străină îi dis­trage atenția, iar mama părăsește pe neob­ser­vate cam­era. Când observă dis­par­iția mamei, copilul intră într‑o stare de agi­tație și începe s‑o caute prin cameră. Străinul devine din nou per­icu­los și este evi­tat. Când mama intră din nou, copilul se duce în cea mai mare grabă la ea și o apucă strâns ca să fie sigur că n‑o mai pierde.

Com­por­ta­men­tul ăsta demon­strează — spun respec­tivii cercetă­tori afecți­unea copilu­lui față de mamă, man­i­fes­tată prin atașa­men­tul față de ea, prin per­ceperea sa ca sursă de sig­u­ranță și con­fort psi­hic. Așa o fi. Eu aș mai adăuga ceva: e o dovadă de depen­dență față de părinte, care se simte foarte măgulit și, ade­sea, încu­ra­jat să con­tinuie în direcția asta. Cu cât depen­dența crește, cu atât iubirea e mai mare. Ceea ce e bine, nu?

Niște alți cercetă­tori au repetat exper­i­men­tul cu alte două ani­male de casă: câini și pisici. Sce­nar­iul a fost iden­tic: stăpânul și ani­malul, apoi un străin, stăpânul iese și intră mai târziu din nou. Câinii s‑au com­por­tat iden­tic cu copiii. Con­cluzia: câinele își iubește stăpânul foarte mult. Pisi­cile au reacționat neu­tru la absența stăpânu­lui, au con­tin­uat să exploreze cam­era și să relaționeze cu per­soana străină, iar când stăpânul a intrat din nou nu au aler­gat la el. Au con­sem­nat sosirea sa, dar au con­tin­uat să-și vadă de pro­pri­ile activ­ități. Con­cluzia cercetă­to­rilor: oricât de mult un stăpân își iubește pisica, aceasta nu‑l iubește la fel de mult.

Sun­tem oare ten­tați să răs­plă­tim, către oameni și ani­male, fideli­tatea năs­cută din depen­dență? Ne place oare să ne împăunăm cu slăbi­ci­unea altora, pe care noi înșine am sădit‑o în ei? Iubirea este deci definită de depen­dența pe care o simțim față de altcineva? Sau de depen­dența pe care vrem s‑o simtă altcineva față de noi? Nu putem iubi inde­pen­denții? Iar inde­pen­denții nu sunt capa­bili de iubire? Cul­tivăm oare inconș­tient în copiii noștri acest tip de afecți­une, menită să ne măgulească pe noi înșine, cu prețul cron­i­cei lor depen­dențe de un altcineva?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu