Există un ex­pe­ri­ment, pare-se ce­le­bru, me­nit să mă­soare gra­dul de afec­țiune al unui co­pil față de pă­rin­ții săi. L‑au ima­gi­nat niște cer­ce­tă­tori ame­ri­cani și l‑au de­ru­lat cu un nu­măr mare de co­pii, ca să poată ajunge la o con­clu­zie ar­gu­men­tată ști­in­ți­fic. Lu­cru­rile se des­fă­șu­rau cam așa: un co­pil mic, aflat la vâr­sta când încă ex­plo­rează lu­mea în pa­tru labe, este dus îm­pre­ună cu mama sa într‑o în­că­pere goală. Mama stă pe un scaun. Co­pi­lul în­cepe prin a se în­vârti în ju­rul ei, apoi — în­cu­ra­jat de ab­sența vre­u­nui pe­ri­col evi­dent — în­cepe să în­drăz­nească să se aven­tu­reze în toate col­țu­rile ca­me­rei. La un mo­ment dat în ca­meră este in­tro­dus un nou scaun și o per­soană stră­ină se așează pe el. Ime­diat co­pi­lul se re­fu­gi­ază lângă mamă, iar pro­ce­sul de “des­co­pe­rire” în­cepe din nou. Trep­tat co­pi­lul se obiș­nu­iește cu per­soana stră­ină și — în­cu­ra­jat de pre­zența ma­mei — în­cepe să in­te­rac­țio­neze cu ea. La un mo­ment dat per­soana stră­ină îi dis­trage aten­ția, iar mama pă­ră­sește pe ne­ob­ser­vate ca­mera. Când ob­servă dis­pa­ri­ția ma­mei, co­pi­lul in­tră într‑o stare de agi­ta­ție și în­cepe s‑o ca­ute prin ca­meră. Stră­i­nul de­vine din nou pe­ri­cu­los și este evi­tat. Când mama in­tră din nou, co­pi­lul se duce în cea mai mare grabă la ea și o apucă strâns ca să fie si­gur că n‑o mai pierde.

Com­por­ta­men­tul ăsta de­mon­strează — spun res­pec­ti­vii cer­ce­tă­tori afec­țiu­nea co­pi­lu­lui față de mamă, ma­ni­fes­tată prin ata­șa­men­tul față de ea, prin per­ce­pe­rea sa ca sursă de si­gu­ranță și con­fort psi­hic. Așa o fi. Eu aș mai adă­uga ceva: e o do­vadă de de­pen­dență față de pă­rinte, care se simte foarte mă­gu­lit și, ade­sea, în­cu­ra­jat să con­ti­nuie în di­rec­ția asta. Cu cât de­pen­dența crește, cu atât iu­bi­rea e mai mare. Ceea ce e bine, nu?

Niște alți cer­ce­tă­tori au re­pe­tat ex­pe­ri­men­tul cu alte două ani­male de casă: câini și pi­sici. Sce­na­riul a fost iden­tic: stă­pâ­nul și ani­ma­lul, apoi un străin, stă­pâ­nul iese și in­tră mai târ­ziu din nou. Câi­nii s‑au com­por­tat iden­tic cu co­piii. Con­clu­zia: câi­nele își iu­bește stă­pâ­nul foarte mult. Pi­si­cile au re­ac­țio­nat ne­u­tru la ab­sența stă­pâ­nu­lui, au con­ti­nuat să ex­plo­reze ca­mera și să re­la­țio­neze cu per­soana stră­ină, iar când stă­pâ­nul a in­trat din nou nu au aler­gat la el. Au con­sem­nat so­si­rea sa, dar au con­ti­nuat să-și vadă de pro­pri­ile ac­ti­vi­tăți. Con­clu­zia cer­ce­tă­to­ri­lor: ori­cât de mult un stă­pân își iu­bește pi­sica, aceasta nu‑l iu­bește la fel de mult.

Sun­tem oare ten­tați să răs­plătim, că­tre oa­meni și ani­male, fi­de­li­ta­tea năs­cută din de­pen­dență? Ne place oare să ne îm­pă­u­năm cu slă­bi­ciu­nea al­tora, pe care noi în­șine am sădit‑o în ei? Iu­bi­rea este deci de­fi­nită de de­pen­dența pe care o sim­țim față de alt­ci­neva? Sau de de­pen­dența pe care vrem s‑o simtă alt­ci­neva față de noi? Nu pu­tem iubi in­de­pen­den­ții? Iar in­de­pen­den­ții nu sunt ca­pa­bili de iu­bire? Cul­ti­văm oare in­con­ști­ent în co­piii noș­tri acest tip de afec­țiune, me­nită să ne mă­gu­lească pe noi în­șine, cu pre­țul cro­ni­cei lor de­pen­dențe de un altcineva?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.