Există un experiment, pare-se celebru, menit să măsoare gradul de afecțiune al unui copil față de părinții săi. L‑au imaginat niște cercetători americani și l‑au derulat cu un număr mare de copii, ca să poată ajunge la o concluzie argumentată științific. Lucrurile se desfășurau cam așa: un copil mic, aflat la vârsta când încă explorează lumea în patru labe, este dus împreună cu mama sa într‑o încăpere goală. Mama stă pe un scaun. Copilul începe prin a se învârti în jurul ei, apoi — încurajat de absența vreunui pericol evident — începe să îndrăznească să se aventureze în toate colțurile camerei. La un moment dat în cameră este introdus un nou scaun și o persoană străină se așează pe el. Imediat copilul se refugiază lângă mamă, iar procesul de “descoperire” începe din nou. Treptat copilul se obișnuiește cu persoana străină și — încurajat de prezența mamei — începe să interacționeze cu ea. La un moment dat persoana străină îi distrage atenția, iar mama părăsește pe neobservate camera. Când observă dispariția mamei, copilul intră într‑o stare de agitație și începe s‑o caute prin cameră. Străinul devine din nou periculos și este evitat. Când mama intră din nou, copilul se duce în cea mai mare grabă la ea și o apucă strâns ca să fie sigur că n‑o mai pierde.
Comportamentul ăsta demonstrează — spun respectivii cercetători afecțiunea copilului față de mamă, manifestată prin atașamentul față de ea, prin perceperea sa ca sursă de siguranță și confort psihic. Așa o fi. Eu aș mai adăuga ceva: e o dovadă de dependență față de părinte, care se simte foarte măgulit și, adesea, încurajat să continuie în direcția asta. Cu cât dependența crește, cu atât iubirea e mai mare. Ceea ce e bine, nu?
Niște alți cercetători au repetat experimentul cu alte două animale de casă: câini și pisici. Scenariul a fost identic: stăpânul și animalul, apoi un străin, stăpânul iese și intră mai târziu din nou. Câinii s‑au comportat identic cu copiii. Concluzia: câinele își iubește stăpânul foarte mult. Pisicile au reacționat neutru la absența stăpânului, au continuat să exploreze camera și să relaționeze cu persoana străină, iar când stăpânul a intrat din nou nu au alergat la el. Au consemnat sosirea sa, dar au continuat să-și vadă de propriile activități. Concluzia cercetătorilor: oricât de mult un stăpân își iubește pisica, aceasta nu‑l iubește la fel de mult.
Suntem oare tentați să răsplătim, către oameni și animale, fidelitatea născută din dependență? Ne place oare să ne împăunăm cu slăbiciunea altora, pe care noi înșine am sădit‑o în ei? Iubirea este deci definită de dependența pe care o simțim față de altcineva? Sau de dependența pe care vrem s‑o simtă altcineva față de noi? Nu putem iubi independenții? Iar independenții nu sunt capabili de iubire? Cultivăm oare inconștient în copiii noștri acest tip de afecțiune, menită să ne măgulească pe noi înșine, cu prețul cronicei lor dependențe de un altcineva?
Lasă un comentariu