Pa­ra­do­xal sau nu, li­ber­ta­tea nu există în ab­sența li­mi­te­lor. Așa cum bi­nele nu poate exista fără de­fi­ni­rea ră­u­lui, cum fru­mo­sul nu poate fi de­slu­șit în ab­sența urâ­tu­lui, li­ber­ta­tea — pen­tru a nu fi o sim­plă os­ci­la­ție alea­toare într-un ne­ant ne­de­fi­nit — are ne­voie de li­mite pen­tru a se ma­ni­festa. Limba ro­mână are chiar o foarte su­ges­tivă ex­pri­mare a aces­tui ade­văr sim­plu: a fi li­ber în­seamnă a pu­tea de­cide pen­tru mine, a ho­tărî deci, iar ho­ta­rul — ca re­zul­tat al ho­tă­rârii — este li­mita in­clusă în li­ber­ta­tea mea, pe care eu în­sumi o decid.

Dar nu toate ho­tă­rârile vie­ții mele sunt lu­ate de mine. Există unele pre­de­ter­mi­nate, o zes­tre pe care am primit‑o la naș­tere și cu care am por­nit la drum, asu­pra că­reia n‑am avut un cu­vânt de spus a pri­ori. Este ceea ce m‑a de­fi­nit la în­ce­put și — o parte din ea — mă va în­soți pen­tru tot res­tul vie­ții mele. Cea­laltă parte, dea­se­me­nea pri­mită și nu câști­gată, poate face obiec­tul unor ne­go­ci­eri per­so­nale, în mă­sura în care sim­țim această nevoie.

De­ter­mi­na­ți­ile cu care orice fi­ință umană por­nește la drum și care fac parte din zes­trea ei, ca „li­mite“ pe care nu ea le‑a ales, dar din­lă­un­trul că­rora se îna­lță și se exer­sează pro­pria noas­tră pu­tință de ale­gere, au fost nu­mite „fon­dul intim‑străin“. Noi exis­tăm ca fi­ințe li­bere în mă­sura în care rămâ­nem să „atâr­năm“, să de­pin­dem de tot ceea ce vine de di­na­in­tea ale­ge­rii noas­tre și care în fe­lul acesta, fără să ne apar­țină propriu‑zis, ne con­sti­tuie în chi­pul cel mai in­tim. […] Se­xul, zes­trea so­ma­tică, zes­trea men­tală, as­cen­dența, rasa, na­țiu­nea („tri­bul“), epoca sunt li­mi­tele imu­a­bile, de­ter­mi­na­ți­ile asu­pra că­rora li­ber­ta­tea mea nu se mai poate exersa ul­te­rior. […] Lo­cul, limba, re­li­gia, nu­mele și clasa („casta“) pot face obiec­tul unei ul­te­ri­oare ne­go­ci­eri cu li­ber­ta­tea mea și pot fi con­tes­tate, anu­late și în­lo­cu­ite prin pro­pria mea decizie.

Ga­briel Lii­ceanu — Des­pre limită

Însă chiar și aceste li­mite ul­te­rior ne­go­ci­a­bile nu sunt ușor de schim­bat. Tre­buie să existe o frac­tură des­chisă în­tre cel ce am de­ve­nit prin pro­pri­ile mele de­ci­zii — ul­te­ri­oare con­ști­en­ti­ză­rii con­di­ției mele umane — și aceste pre­de­ter­mi­nări. Să schimbi limba, re­li­gia sau nu­mele, să pă­ră­sești țara de ori­gine sau să râv­nești la apar­te­nența într‑o altă clasă sunt re­zul­ta­tul unei pro­funde ne­fe­ri­ciri in­te­ri­oare, pe care unii nu o con­ști­en­ti­zează, al­ții o în­dură stoic, iar al­ții o so­lu­țio­nează sec aban­donându-și zes­trea ori­gi­nară. Fap­tul că nu ai pu­te­rea să te des­parți de aceste de­ter­mi­na­ții nu este ceva ce poate fi im­pu­tat. Nu toți au do­rința, cu­ra­jul sau tă­ria de a o face.

De ce vă spun toate as­tea? Pen­tru că aceste lu­cruri de­fi­nesc în în­țe­le­ge­rea mea li­mi­tele pe care li­ber­ta­tea de ex­pre­sie le are și for­mele pe care aceasta le poate îm­brăca. Poți pune în dis­cu­ție, chiar și cu un umor sar­cas­tic, toate ma­ni­fes­tă­rile com­por­ta­men­tale ce iz­vo­răsc din li­ber­tă­țile per­so­nale, ne­de­ter­mi­nate. Tot ceea ce un in­di­vid de­cide de unul sin­gur, prin pro­pria vo­ință poate fi su­pus li­ber­tă­ții de ex­pre­sie a ce­lor­lalți. Poate fi lă­u­dat, cri­ti­cat și — la li­mită — umi­lit pen­tru fe­lul în care își exer­cită li­ber­ta­tea per­so­nală. Îmi pot bate joc fără milă de pla­gi­a­tul lui Ponta sau de fe­lul în care a fost pur­tat într‑o băr­cuță pne­u­ma­tică de jan­darmi, pot cri­tica fără re­mu­ș­cări com­por­ta­men­tul lui Drag­nea sau al lui Bă­sescu, pot iro­niza ori­cât de dur opu­lența cle­ru­lui or­to­dox ro­mân — toate as­tea sunt fapte iz­vorâte din pro­pri­ile lor vo­ințe, ale­geri pe care le-au fă­cut în de­plină cu­noș­tință de cauză.

Dar este in­co­rect, este jig­ni­tor și ne­demn să umi­lesc pe ci­neva pen­tru pre­de­ter­mi­nă­rile sale. Nu e nor­mal să râd de re­tar­dul min­tal al unui om, de et­nia sau rasa lui, de na­țio­na­li­ta­tea sa, pen­tru că nu el și le‑a dat. Nu e fi­resc să jig­nesc pe ci­neva pen­tru limba, re­li­gia sau nu­mele său, chiar dacă ar fi pu­tut să și le schimbe la un mo­ment dat. Pot să pun în dis­cu­ție, în ter­meni ci­vi­li­zați, opi­ni­ile mele asu­pra aces­tor as­pecte, să dez­bat cu ar­gu­mente pro și con­tra, dar în nici un caz nu am drep­tul să trans­form aceste su­biecte într‑o bă­taie de joc la adresa lui. Li­mita, pe care eu în­sumi ar tre­bui s‑o in­sti­tui, nu su­primă li­ber­ta­tea mea de ex­pre­sie — pot po­le­miza pe ast­fel de su­biecte — dar îmi im­pune o con­du­ită res­pec­tu­oasă, o formă de ex­pri­mare po­li­ti­coasă, nejignitoare.

Din punc­tul meu de ve­dere, Char­lie — ca să per­so­ni­fic în­treaga re­dac­ție — aici a greșit: nu și‑a im­pus nici un fel de li­mite. Nu ca­ri­ca­tu­rile în­drep­tate îm­po­triva Sta­tu­lui Isla­mic sunt pro­blema, nici cele care ri­di­culi­zează isla­miști fa­na­tici — toate aces­tea se re­feră la com­por­ta­mente vo­lun­tare ale unor per­so­naje care știu de la bun în­ce­put că sunt ex­puse ju­de­că­ții pu­blice. Dar re­pre­zen­ta­rea ca­ri­ca­tu­rală a Ta­tă­lui, Fi­u­lui și Sfân­tu­lui Duh care se so­do­mi­zează re­ci­proc sau a Ma­riei cu pi­cioa­rele desfă­cute și slo­bo­zind un plod sunt glume de cel mai prost gust care nu trans­mit nici un me­saj — sunt doar ne­me­ri­tate in­ju­rii adre­sate tu­tu­ror creș­ti­ni­lor, lo­vind într-una din va­lo­rile lor per­so­nale. A‑l de­sena pe Moha­med fă­când sex cu un mă­gar sau în­ju­rând Co­ra­nul pen­tru că nu‑l apără de gloanțe este o mi­ze­ra­bilă ter­fe­lire a unui sim­bol im­por­tant pen­tru mulți oa­meni care nu au fă­cut ni­mic ca să me­rite această umi­lință. Sunt mai aproape de ate­ism de­cât de re­li­gie, dar cu toate as­tea mi se pare im­por­tant să ma­ni­fest res­pect față de con­vin­ge­rile re­li­gi­oase ale al­tora, chiar dacă eu cred că sunt pure fantezii.

Înă­un­trul com­pa­ni­i­lor în care lu­crăm aceste li­mite sunt cons­fin­țite ex­pli­cit. Sub ris­cul de a‑ți pierde slu­jba, nu îți este per­mis să faci glume des­pre na­țio­na­li­ta­tea, rasa, re­li­gia sau orien­ta­rea se­xu­ală a unui co­leg. Ac­cep­tăm toți aceste li­mite, pen­tru că ne­res­pec­ta­rea lor ne afec­tează di­rect și ime­diat — ba­nul pare să fie mai de preț de­cât li­ber­ta­tea de ex­pre­sie. Dar de în­dată ce pă­șim pe stradă ne sim­țim exo­ne­rați de a ma­ni­festa ace­lași res­pect, căci nu mai e ni­meni să ne sanc­țio­neze pen­tru asta. Res­pec­tul se ob­ține deci doar prin frica de lege? Sau prin frica de răz­bu­na­rea ce­lui jignit?

În­treaga so­ci­e­tate oc­ci­den­tală se in­dig­nează la uni­son când este ca­ri­ca­tu­ri­zată în vreun fel co­mu­ni­ta­tea evre­i­lor. Ho­lo­ca­us­tul, o vină ce nu apar­ține ge­ne­ra­ți­i­lor con­tem­po­rane, este o eternă tară psi­hică și ori­cine în­drăz­nește să se com­porte alt­fel de­cât res­pec­tuos și umil în pre­a­jma aces­tui su­biect este auto­mat ca­te­go­ri­sit ca an­ti­se­mit și re­pu­diat so­cial. Dacă în schimb su­biec­tul ba­tjo­cu­rii este isla­mis­mul, orice este per­mis în nu­mele li­ber­tă­ții de ex­pre­sie. În si­nea noas­tră, chiar dacă de­cla­răm con­tra­riul, dis­pre­țuim mu­sul­ma­nii și ne bu­cu­răm să‑i ve­dem umiliți?

Și încă un gând, la fi­nal. Cine cre­deți că iese în avan­taj din această con­frun­tare in­ter­mi­na­bilă? Noi, eu­ro­pe­nii creș­tini, care ne stri­găm drep­tul de a fi slo­bozi la gură și li­beri la ex­pre­sie? Mu­sul­ma­nii paș­nici cu care con­vie­țuim în Eu­ropa și în lume și care se simt ofen­sați de ba­tjo­cura adre­sată cre­din­ței lor? Sau fa­na­ti­cii ji­ha­du­lui care ca­ută orice pre­text pen­tru a ne as­muți unii îm­po­triva ce­lor­lalți, în fo­lo­sul ide­o­lo­gi­i­lor lor ex­tre­miste? E chiar așa de im­por­tant să ri­di­culi­zăm niște sim­bo­luri ce fac parte din pre­de­ter­mi­na­rea noas­tră cul­tu­rală și pen­tru a că­ror in­clu­dere în iden­ti­ta­tea noas­tră nu pu­tem fi in­cri­mi­nați în­cât me­rită să se­mă­năm ură în­tre noi și cei cu care con­vie­țuim alt­min­teri pașnic?

Sunt niște în­tre­bări la care Char­lie ar tre­bui să me­di­teze îna­inte de a lua din nou cre­io­nul în mână și a de­sena o nouă ca­ri­ca­tură cu Moha­med sau cu Ii­sus. Și poate că va des­co­peri ast­fel că există niște li­mite pen­tru orice li­ber­tate. Chiar și cea de ex­pre­sie. Iar ele nu iz­vo­răsc și nici nu tre­buie să iz­vo­rască din nu știu ce lege, ci din prac­ti­ca­rea in­te­li­gentă a li­ber­tă­ții în­țe­lese în spi­ri­tul ei.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Costache Aurel Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ioana

    Acest mod de gan­dire mi se pare pro­fund gresit!
    De ce? Pen­tru ca o ca­ri­ca­tura nu afec­teaza li­ber­ta­tea ni­ma­nui, nu te face sa iti schimbi re­li­gia, mo­dul de a gandi, nu te pune in pe­ri­col fi­zic sau psi­hic. Nu iti place pos­tul, schimbi ca­na­lul, nu iti place ti­pul de umor, nu cum­peri re­vista = libertate.
    Char­lie Hebdo a fost data in ju­de­cata in mai multe ran­duri, iar sta­tul fran­cez (LAIC) a con­si­de­rat ca este le­gal de ce fac ei! In aceste con­di­tii, vin isla­mis­tii sa ne spuna ce sa scriem in zia­rele din Eu­ropa? Iar noi ne in­tre­bam daca isla­mis­tii au sau nu drep­tate?!?!? Nu pot sa ii in­te­leg pe cei care le ca­uta cri­mi­na­li­lor jus­ti­fi­cari cum ca au fost ofensati!
    Pe ace­lasi prin­ci­piu, o fe­meie care se im­braca cu fusta scurta cere sa fie vi­o­lata pe strada?!?! Poate ataca sim­tul pu­dic al violatorului…
    Daca stai intr‑o zona rau fa­mata nu iesi din casa noap­tea. Dar ce faci daca la un mo­ment dat chiar tre­buie sa iesi din casa?
    Si de ce re­li­gia tre­buie sa fie un tabu? Cine a zis? Eu nu ma aso­ciez cu nicio re­li­gie, desi nu ma con­si­der atee. Poate ca in cu­rand ar tre­bui ca se­xul in mass-me­dia sa fie con­si­de­rat tabu, poate co­rup­tia po­li­cie­ni­lor ar tre­bui sa fie tabu — sa nu se mai scrie des­pre ele pen­tru ca ofenseaza.
    Unde este li­mita li­ber­ta­tii? In mo­men­tul in care apare o li­mi­tare, pot apa­rea mai multe. Ne asu­mam ca anu­mite su­biecte sunt tabu? Cine de­cide care su­biect e tabu si care nu e? Cum ar tre­bui sa pro­ce­dam? Fa­cem o lista a su­biec­te­lor des­pre care jur­na­lis­tii au sau nu voie sa scrie?!?!
    Ca au fost sau nu ne­sim­titi, cum scrie Ci­prian.… Nu stiu de cand “ne­sim­ti­rea” poate fi “le­cu­ita” cu Kalashnikovul…
    Ca­ri­ca­tu­ris­tii si re­dac­to­rii de la Char­lie Hebdo tre­buie sa scoata o noua re­vista in sti­lul con­sa­crat. Daca nu, in­seamna ca isla­mis­tii fa­na­tici au castigat!

    • Sorin Sfirlogea

      Dragă Ioana, îmi pare rău dar n‑ai în­țe­les ni­mic din ar­ti­co­lul ăsta. Nu e vorba des­pre isla­miști. Și nici nu jus­ti­fică cri­mele. E vorba des­pre to­le­ranță și res­pect. Fără de care li­ber­ta­tea e doar un cuvânt.

      • Ioana

        Am in­te­les foarte bine ar­ti­co­lul, insa in aceasta si­tu­a­tie toc­mai des­pre “to­le­ranta si res­pect” nu se poate vorbi! Ca­ri­ca­tu­ris­tii au fost exe­cu­tati in nu­mele “to­le­ran­tei”?
        Da, nu as face glu­mele ce­lor de la Char­lie Hebdo, nu le in­te­leg umo­rul. Dar nu este vorba des­pre asta!
        Da, poate fi vorba des­pre li­ber­ta­tea de a face glume proaste.
        Iar to­le­ranta si res­pec­tul cred ca am vazut‑o cel mai bine la un imam care lo­cuia in Franta si aproape ca plan­gea dupa aten­tat, condamnamdu‑l. El nu era ofen­sat de “glume”? Nu, stia ca de­se­nele nu aveau le­ga­tura cu el, cu re­li­gia lui si nu il atin­geau in niciun fel. El con­damna o bar­ba­rie care nu are nicio justificare.

  2. Mihaela Constantin

    Co­rect! Daca, oare, romanii,si nu nu­mai, ar fi ri­pos­tat unde s‑ar fi ajuns? S‑au daca mu­sul­ma­nii L‑ar fi ca­ri­ca­tu­ri­zat pe Dom­nul nos­tru, cum ne-am fi sim­tit? Nu sunt de acord cu mo­dul de ri­posta, dar exista LIMITE,

  3. Vasile Tran

    Este o abor­dare cul­tu­rală , fi­lo­so­fica . Din pă­cate nu poate fi des­ci­frată de un pu­blic din ce în ce mai pu­țin apro­piat de va­lo­rile cul­tu­rii uma­niste . Pa­riez că așa zi­șii for­ma­tori de opi­nie nu pot si nu au de­prin­deri de a de­sluși în­țe­le­sul unor ase­me­nea texte .

  4. Florentina Pancescu

    Cam asa vad si eu lu­cru­rile si asta in­cer­cam sa spun cand ai scris pri­mul ar­ti­col. Franta cand a pri­mit mu­sul­mani si i‑a na­tu­ra­li­zat (cu un in­te­res clar si nu de dra­gul lor) cred ca tre­buia sa faca ce toc­mai ai fa­cut tu. Evi­dent ca asta nu jus­ti­fica nici­de­cum ac­tul te­ro­rist, dar, din ne­fe­ri­cire, sunt des­tui pu­tini la minte sau cu un fond in­frac­tio­nal usor de in­flu­en­tat de tot fe­lul de dementi.

  5. Sorin Sfirlogea

    Acum am în­țe­les ce vrei să spui, Cris­tian. Dar mi se pare că e un as­pect la care me­rită să me­di­tăm: când in­jec­tezi ve­ni­nul în or­ga­nis­mul care va pro­duce an­ti­ve­ni­nul tre­buie să ai o pre­ci­zie per­fectă. Prea mult, omoară. Prea pu­țin, nu pro­duci efec­tul. Mi se pare o te­ri­bilă res­pon­sa­bi­li­tate și, dacă pot să spun asta, o anu­mită aro­ganță să pre­tinzi că știi să do­zezi ve­ni­nul. Ceea ce su­ge­rezi tu e o spe­cu­la­ție — ni­meni nu știe dacă în in­ten­ția lor asta a fost sau pur și sim­plu au luat în ba­lon isla­mis­mul, creș­ti­nis­mul etc pen­tru că așa au cre­zut ei că‑i bine.

  6. Costache Aurel

    cei doi sau trei de ieri ȘTIAU că sunt morți cu mult timp îna­inte ! au fost SETAȚI , spă­lați la creer, ^dro­gați^. au fost ex­trem ^isla­mi­zați^… IDEOLOGII aces­tei lu­crări sunt TERIBILI ! în timp, re­la­tiv, scurt re­u­șesc cu oa­meni in­struiiți , edu­cați și tră­i­tori în de­mo­cra­ții oc­ci­den­tale, să ajungă la re­zul­tate ^re­mar­ca­bile^ . cum fac ????

  7. Costache Aurel

    TOTALITARĂ ?! de­pinde la ce ca­păt al ^bă­țu­lui^ stai

  8. Costache Aurel

    din VENIN ???

  9. Anonymous

    ”Je suis Char­lie” mi­roase rau a ma­ni­pu­lare. Nu do­resc sa dezvolt par­tea asta a su­biec­tu­lui. E de ne­in­te­les, insa, din ce mo­tiv oa­me­nii pre­fera abor­dari com­pli­cate in le­ga­tura cu su­biecte ce ne­ce­sita doar bun simt. Ai 100% drep­tate când spui ca li­ber­ta­tea de ex­pre­sie tre­buie sa aiba li­mite. Poate pa­rea o con­tra­dic­tie in ter­meni dar, nu este asa. Presa in ge­ne­ral si pu­bli­ca­tii de ”ti­pul Char­lie Hebdo” in spe­cial, nu-si cu­nosc lun­gul na­su­lui. Nu ma fe­resc sa ma ex­prim ne­a­ca­de­mic. Au fost niste ne­sim­titi, asa cum multi asa­zisi jur­na­listi sunt, for­tand no­tiu­nea de li­ber­tate de ex­pre­sie. Dar, sa fie foarte clar, ne­sim­ti­rea nu poate jus­ti­fica crima!

  10. Sorin Sfirlogea

    Da, dar nu în­țe­leg metafora…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.