Paradoxal sau nu, libertatea nu există în absența limitelor. Așa cum binele nu poate exista fără definirea răului, cum frumosul nu poate fi deslușit în absența urâtului, libertatea — pentru a nu fi o simplă oscilație aleatoare într-un neant nedefinit — are nevoie de limite pentru a se manifesta. Limba română are chiar o foarte sugestivă exprimare a acestui adevăr simplu: a fi liber înseamnă a putea decide pentru mine, a hotărî deci, iar hotarul — ca rezultat al hotărârii — este limita inclusă în libertatea mea, pe care eu însumi o decid.
Dar nu toate hotărârile vieții mele sunt luate de mine. Există unele predeterminate, o zestre pe care am primit‑o la naștere și cu care am pornit la drum, asupra căreia n‑am avut un cuvânt de spus a priori. Este ceea ce m‑a definit la început și — o parte din ea — mă va însoți pentru tot restul vieții mele. Cealaltă parte, deasemenea primită și nu câștigată, poate face obiectul unor negocieri personale, în măsura în care simțim această nevoie.
Determinațiile cu care orice ființă umană pornește la drum și care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le‑a ales, dar dinlăuntrul cărora se înalță și se exersează propria noastră putință de alegere, au fost numite „fondul intim‑străin“. Noi existăm ca ființe libere în măsura în care rămânem să „atârnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre și care în felul acesta, fără să ne aparțină propriu‑zis, ne constituie în chipul cel mai intim. […] Sexul, zestrea somatică, zestrea mentală, ascendența, rasa, națiunea („tribul“), epoca sunt limitele imuabile, determinațiile asupra cărora libertatea mea nu se mai poate exersa ulterior. […] Locul, limba, religia, numele și clasa („casta“) pot face obiectul unei ulterioare negocieri cu libertatea mea și pot fi contestate, anulate și înlocuite prin propria mea decizie.
Gabriel Liiceanu — Despre limită
Însă chiar și aceste limite ulterior negociabile nu sunt ușor de schimbat. Trebuie să existe o fractură deschisă între cel ce am devenit prin propriile mele decizii — ulterioare conștientizării condiției mele umane — și aceste predeterminări. Să schimbi limba, religia sau numele, să părăsești țara de origine sau să râvnești la apartenența într‑o altă clasă sunt rezultatul unei profunde nefericiri interioare, pe care unii nu o conștientizează, alții o îndură stoic, iar alții o soluționează sec abandonându-și zestrea originară. Faptul că nu ai puterea să te desparți de aceste determinații nu este ceva ce poate fi imputat. Nu toți au dorința, curajul sau tăria de a o face.
De ce vă spun toate astea? Pentru că aceste lucruri definesc în înțelegerea mea limitele pe care libertatea de expresie le are și formele pe care aceasta le poate îmbrăca. Poți pune în discuție, chiar și cu un umor sarcastic, toate manifestările comportamentale ce izvorăsc din libertățile personale, nedeterminate. Tot ceea ce un individ decide de unul singur, prin propria voință poate fi supus libertății de expresie a celorlalți. Poate fi lăudat, criticat și — la limită — umilit pentru felul în care își exercită libertatea personală. Îmi pot bate joc fără milă de plagiatul lui Ponta sau de felul în care a fost purtat într‑o bărcuță pneumatică de jandarmi, pot critica fără remușcări comportamentul lui Dragnea sau al lui Băsescu, pot ironiza oricât de dur opulența clerului ortodox român — toate astea sunt fapte izvorâte din propriile lor voințe, alegeri pe care le-au făcut în deplină cunoștință de cauză.
Dar este incorect, este jignitor și nedemn să umilesc pe cineva pentru predeterminările sale. Nu e normal să râd de retardul mintal al unui om, de etnia sau rasa lui, de naționalitatea sa, pentru că nu el și le‑a dat. Nu e firesc să jignesc pe cineva pentru limba, religia sau numele său, chiar dacă ar fi putut să și le schimbe la un moment dat. Pot să pun în discuție, în termeni civilizați, opiniile mele asupra acestor aspecte, să dezbat cu argumente pro și contra, dar în nici un caz nu am dreptul să transform aceste subiecte într‑o bătaie de joc la adresa lui. Limita, pe care eu însumi ar trebui s‑o institui, nu suprimă libertatea mea de expresie — pot polemiza pe astfel de subiecte — dar îmi impune o conduită respectuoasă, o formă de exprimare politicoasă, nejignitoare.
Din punctul meu de vedere, Charlie — ca să personific întreaga redacție — aici a greșit: nu și‑a impus nici un fel de limite. Nu caricaturile îndreptate împotriva Statului Islamic sunt problema, nici cele care ridiculizează islamiști fanatici — toate acestea se referă la comportamente voluntare ale unor personaje care știu de la bun început că sunt expuse judecății publice. Dar reprezentarea caricaturală a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh care se sodomizează reciproc sau a Mariei cu picioarele desfăcute și slobozind un plod sunt glume de cel mai prost gust care nu transmit nici un mesaj — sunt doar nemeritate injurii adresate tuturor creștinilor, lovind într-una din valorile lor personale. A‑l desena pe Mohamed făcând sex cu un măgar sau înjurând Coranul pentru că nu‑l apără de gloanțe este o mizerabilă terfelire a unui simbol important pentru mulți oameni care nu au făcut nimic ca să merite această umilință. Sunt mai aproape de ateism decât de religie, dar cu toate astea mi se pare important să manifest respect față de convingerile religioase ale altora, chiar dacă eu cred că sunt pure fantezii.
Înăuntrul companiilor în care lucrăm aceste limite sunt consfințite explicit. Sub riscul de a‑ți pierde slujba, nu îți este permis să faci glume despre naționalitatea, rasa, religia sau orientarea sexuală a unui coleg. Acceptăm toți aceste limite, pentru că nerespectarea lor ne afectează direct și imediat — banul pare să fie mai de preț decât libertatea de expresie. Dar de îndată ce pășim pe stradă ne simțim exonerați de a manifesta același respect, căci nu mai e nimeni să ne sancționeze pentru asta. Respectul se obține deci doar prin frica de lege? Sau prin frica de răzbunarea celui jignit?
Întreaga societate occidentală se indignează la unison când este caricaturizată în vreun fel comunitatea evreilor. Holocaustul, o vină ce nu aparține generațiilor contemporane, este o eternă tară psihică și oricine îndrăznește să se comporte altfel decât respectuos și umil în preajma acestui subiect este automat categorisit ca antisemit și repudiat social. Dacă în schimb subiectul batjocurii este islamismul, orice este permis în numele libertății de expresie. În sinea noastră, chiar dacă declarăm contrariul, disprețuim musulmanii și ne bucurăm să‑i vedem umiliți?
Și încă un gând, la final. Cine credeți că iese în avantaj din această confruntare interminabilă? Noi, europenii creștini, care ne strigăm dreptul de a fi slobozi la gură și liberi la expresie? Musulmanii pașnici cu care conviețuim în Europa și în lume și care se simt ofensați de batjocura adresată credinței lor? Sau fanaticii jihadului care caută orice pretext pentru a ne asmuți unii împotriva celorlalți, în folosul ideologiilor lor extremiste? E chiar așa de important să ridiculizăm niște simboluri ce fac parte din predeterminarea noastră culturală și pentru a căror includere în identitatea noastră nu putem fi incriminați încât merită să semănăm ură între noi și cei cu care conviețuim altminteri pașnic?
Sunt niște întrebări la care Charlie ar trebui să mediteze înainte de a lua din nou creionul în mână și a desena o nouă caricatură cu Mohamed sau cu Iisus. Și poate că va descoperi astfel că există niște limite pentru orice libertate. Chiar și cea de expresie. Iar ele nu izvorăsc și nici nu trebuie să izvorască din nu știu ce lege, ci din practicarea inteligentă a libertății înțelese în spiritul ei.
22:01
Acest mod de gandire mi se pare profund gresit!
De ce? Pentru ca o caricatura nu afecteaza libertatea nimanui, nu te face sa iti schimbi religia, modul de a gandi, nu te pune in pericol fizic sau psihic. Nu iti place postul, schimbi canalul, nu iti place tipul de umor, nu cumperi revista = libertate.
Charlie Hebdo a fost data in judecata in mai multe randuri, iar statul francez (LAIC) a considerat ca este legal de ce fac ei! In aceste conditii, vin islamistii sa ne spuna ce sa scriem in ziarele din Europa? Iar noi ne intrebam daca islamistii au sau nu dreptate?!?!? Nu pot sa ii inteleg pe cei care le cauta criminalilor justificari cum ca au fost ofensati!
Pe acelasi principiu, o femeie care se imbraca cu fusta scurta cere sa fie violata pe strada?!?! Poate ataca simtul pudic al violatorului…
Daca stai intr‑o zona rau famata nu iesi din casa noaptea. Dar ce faci daca la un moment dat chiar trebuie sa iesi din casa?
Si de ce religia trebuie sa fie un tabu? Cine a zis? Eu nu ma asociez cu nicio religie, desi nu ma consider atee. Poate ca in curand ar trebui ca sexul in mass-media sa fie considerat tabu, poate coruptia policienilor ar trebui sa fie tabu — sa nu se mai scrie despre ele pentru ca ofenseaza.
Unde este limita libertatii? In momentul in care apare o limitare, pot aparea mai multe. Ne asumam ca anumite subiecte sunt tabu? Cine decide care subiect e tabu si care nu e? Cum ar trebui sa procedam? Facem o lista a subiectelor despre care jurnalistii au sau nu voie sa scrie?!?!
Ca au fost sau nu nesimtiti, cum scrie Ciprian.… Nu stiu de cand “nesimtirea” poate fi “lecuita” cu Kalashnikovul…
Caricaturistii si redactorii de la Charlie Hebdo trebuie sa scoata o noua revista in stilul consacrat. Daca nu, inseamna ca islamistii fanatici au castigat!
23:01
Dragă Ioana, îmi pare rău dar n‑ai înțeles nimic din articolul ăsta. Nu e vorba despre islamiști. Și nici nu justifică crimele. E vorba despre toleranță și respect. Fără de care libertatea e doar un cuvânt.
10:01
Am inteles foarte bine articolul, insa in aceasta situatie tocmai despre “toleranta si respect” nu se poate vorbi! Caricaturistii au fost executati in numele “tolerantei”?
Da, nu as face glumele celor de la Charlie Hebdo, nu le inteleg umorul. Dar nu este vorba despre asta!
Da, poate fi vorba despre libertatea de a face glume proaste.
Iar toleranta si respectul cred ca am vazut‑o cel mai bine la un imam care locuia in Franta si aproape ca plangea dupa atentat, condamnamdu‑l. El nu era ofensat de “glume”? Nu, stia ca desenele nu aveau legatura cu el, cu religia lui si nu il atingeau in niciun fel. El condamna o barbarie care nu are nicio justificare.
18:01
Corect! Daca, oare, romanii,si nu numai, ar fi ripostat unde s‑ar fi ajuns? S‑au daca musulmanii L‑ar fi caricaturizat pe Domnul nostru, cum ne-am fi simtit? Nu sunt de acord cu modul de riposta, dar exista LIMITE,
12:01
Este o abordare culturală , filosofica . Din păcate nu poate fi descifrată de un public din ce în ce mai puțin apropiat de valorile culturii umaniste . Pariez că așa zișii formatori de opinie nu pot si nu au deprinderi de a desluși înțelesul unor asemenea texte .
9:01
Cam asa vad si eu lucrurile si asta incercam sa spun cand ai scris primul articol. Franta cand a primit musulmani si i‑a naturalizat (cu un interes clar si nu de dragul lor) cred ca trebuia sa faca ce tocmai ai facut tu. Evident ca asta nu justifica nicidecum actul terorist, dar, din nefericire, sunt destui putini la minte sau cu un fond infractional usor de influentat de tot felul de dementi.
20:01
Acum am înțeles ce vrei să spui, Cristian. Dar mi se pare că e un aspect la care merită să medităm: când injectezi veninul în organismul care va produce antiveninul trebuie să ai o precizie perfectă. Prea mult, omoară. Prea puțin, nu produci efectul. Mi se pare o teribilă responsabilitate și, dacă pot să spun asta, o anumită aroganță să pretinzi că știi să dozezi veninul. Ceea ce sugerezi tu e o speculație — nimeni nu știe dacă în intenția lor asta a fost sau pur și simplu au luat în balon islamismul, creștinismul etc pentru că așa au crezut ei că‑i bine.
20:01
cei doi sau trei de ieri ȘTIAU că sunt morți cu mult timp înainte ! au fost SETAȚI , spălați la creer, ^drogați^. au fost extrem ^islamizați^… IDEOLOGII acestei lucrări sunt TERIBILI ! în timp, relativ, scurt reușesc cu oameni instruiiți , educați și trăitori în democrații occidentale, să ajungă la rezultate ^remarcabile^ . cum fac ????
20:01
TOTALITARĂ ?! depinde la ce capăt al ^bățului^ stai
20:01
din VENIN ???
19:01
”Je suis Charlie” miroase rau a manipulare. Nu doresc sa dezvolt partea asta a subiectului. E de neinteles, insa, din ce motiv oamenii prefera abordari complicate in legatura cu subiecte ce necesita doar bun simt. Ai 100% dreptate când spui ca libertatea de expresie trebuie sa aiba limite. Poate parea o contradictie in termeni dar, nu este asa. Presa in general si publicatii de ”tipul Charlie Hebdo” in special, nu-si cunosc lungul nasului. Nu ma feresc sa ma exprim neacademic. Au fost niste nesimtiti, asa cum multi asazisi jurnalisti sunt, fortand notiunea de libertate de expresie. Dar, sa fie foarte clar, nesimtirea nu poate justifica crima!
18:01
Da, dar nu înțeleg metafora…