Zic mulți — și știți cum e în democrație, cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai culți — că libertatea de exprimare este nelimitată, că nu trebuie îngrădită nicicum, chiar dacă prin intermediul ei jignim pe unii sau pe alții. De pildă într-un stat laic, cum e Franța, este în regulă să faci mișto oricât de dur de orice religie. Totul e garantat de libertatea de exprimare. Dar adesea ceea ce este admirabil și demn de respect la nivel macro, e oribil și dezgustător la nivel micro. Să luăm un exemplu.
Să zicem că aveți un copil și că zi de zi faceți mișto de eroii de desen animat pe care îi iubește, de Moș Crăciun care nici nu există, de iepurașul de Paște care îi aduce daruri, de zâna Măseluță și în general de toate personajele care îi alcătuiesc lumea lui imaginară, despre care voi știți sigur că e o pură ficțiune, o prostie. Orice psiholog poate să confirme că îl terorizați psihic. Pentru a preveni astfel de abuzuri, am creat legi care protejează copiii, ca să nu devină victime ale unor astfel de comportamente. Pentru că ne pasă de ei și vrem să nu fie traumatizați — sunt importanți pentru noi și trebuie să le protejăm copilăria, cu toate naivitățile ei.
Să zicem că aveți în vecinătatea voastră o comunitate religioasă și că zi de zi scoateți un ziar în care faceți mișto de credința lor, de divinitățile pe care le respectă, de ritualurile lor religioase și în general de tot ceea ce alcătuiește lumea lor spirituală, despre care voi știți sigur că e o pură fantezie, o prostie. Orice judecător poate să confirme că sunteți sub protecția libertății de exprimare și puteți să continuați să spuneți și să desenați orice vreți. Pentru că nu ne pasă de ei și de traumele lor — sunt ridicoli pentru noi și nu avem nici o obligație să le protejăm spiritualitatea, cu toate zeitățile lor inexistente.
De sub libertatea de exprimare, care a fost concepută atunci când a fost prima oară formulată ca un instrument de apărare împotriva abuzurilor puterii, începe să se ivească un soi de lipsă de toleranță și de respect față de semenii noștri. Ceea ce trebuia să ne protejeze de abuzuri devine un instrument de abuz. Ne cam doare în cot pe cine jignim și cum, e mai important să putem spune orice ne trece prin cap, ba chiar părem să dobândim o vizibilă înclinație spre a abuza psihic pe ceilalți, de a spune exact ceea ce îi deranjează, chiar dacă afirmațiile noastre nu au nici o valoare politică, socială sau culturală. Libertatea totală de exprimare devine, treptat, libertatea totalitară de a trăncăni.
Mai e ceva: dorința asta ce neoprit de a rosti cuvintele, de a ne da cu părerea cu orice preț, relevă — după părerea mea — o mare doză de narcisism. Suntem atât de convinși că ceea ce avem de spus e important și valoros că nu ne putem înfrâna să nu le vârâm pe gât celorlalți adevărurile noastre. Ei trebuie să știe ce gândim despre subiectul X sau Y, chiar dacă nu vor să audă, chiar dacă îi ofensăm. Ba chiar, dacă îi putem scoate din sărite cu panseurile noastre, dacă îi putem călca pe nervi, e și mai bine. Abia atunci libertatea de exprimare ne dă satisfacția pe care o căutam: să o folosim ca pe un ciomag. Asta părem să căutăm tot mai mult în ultima vreme — arme cu care să ne putem agresa reciproc. Am pierdut spiritul de fair-play al vremurilor cu turniruri sau cu provocări la duel. Vrem să‑i pălmuim verbal pe cei care nu ne plac, dar să fim la adăpost de posibila lor răzbunare.
Un amic, mare susținător al libertății neîngrădite de exprimare, de tipul celei Charlie Hebdo, îmi spunea de curând că el speră să eradicăm fundamentalismul prin educație. Dacă alăturăm speranței sale instrumentul pe care îl apără cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună, aș putea trage concluzia că educația înseamnă să le înlocuim dogmele lor cu dogmele noastre, convingerile lor cu ale noastre, folosindu-ne de cuvinte ca de un ciomag cu care să‑i pocnim în cap până când le intră în tărtăcuțele alea proaste de musulmani că nu există nici un profet, nici un Allah. Că noi avem dreptate, pentru că noi suntem ăia avansați, deștepți și civilizați. Și de aia trebuie să facă ce le spunem noi.
Și dacă, în mod tragic, unii dintre ei răspund cu violență fizică la libertatea noastră de exprimare, nu ne rămâne decât să ne revoltăm oltenește, cum sugera Moise Guran: ce dai, bă, nu știi să-njuri?
Lasă un comentariu