O excelentă observație a lui Alice mi‑a provocat azi câteva momente de retrospecție: “Pentru un popor care până mai ieri a acceptat lipsa totală de libertate, preț de 50 de ani, mi se pare cam suspectă exaltarea asta cu libertatea totală de expresie”. Mda, mi-am zis, cam așa e, cum naiba de am devenit așa dintr‑o dată campionii libertăților când noi le-am cedat fără prea multă luptă pentru ale noastre când au venit comuniștii pe tancurile sovietice? Cu excepția câtorva, prea puțini, nebuni care au luat arma în mână și-au fugit în munți, sperând să poată ține piept noii orânduiri până când vor veni americanii, ceilalți — majoritatea covârșitoare — s‑au aliniat cuminți la noile realități. De unde atunci această vânjoasă tiradă contra oricărei cenzuri, fie ea și a bunului simț, toleranței și respectului?
Făcând aceste observații, mi s‑a replicat că generația tânără este cea care acum protestează pentru păstrarea libertății de exprimare, pentru că ei nu sunt atinși de tarele trecutului, au o altfel de gândire și, până la urmă, e firesc să existe discrepanțe de viziune între generații. Poporul care a acceptat lipsa de libertate e format din cei peste 40 de ani, dar tinerii care nu au prins vremurile de cenzură totalitară, înțeleg cu totul altceva prin normalitate. Așa să fie?
Mi-am adus aminte că pe vremea comunismului, dacă făceai prea multă gălăgie, dacă atrăgeai atenția asupra ta prea mult, veneau niște băieți în costum și începeau să te întrebe de sănătate. Și situațiile astea nu prea sfârșeau bine dacă nu te repliai iute la spiritul societății multilateral dezvoltate. Nu e o scuză, generațiile de atunci ar fi putut să se solidarizeze și să producă niște mici reforme, căci unele mari erau cu neputință atâta timp cât ne aflam geografic în inima blocului socialist. Măcar ar fi lăsat în urma lor semnele dorinței de libertate, cum au făcut ungurii în ’56 sau cehii în ’68. Dar să zicem că — la nivel uman — putem accepta că teama de represaliile unui regim dictatorial e un sentiment lesne de înțeles.
Pe urmă m‑am gândit cum stau lucrurile azi. E democrație, e libertate de opinie. Băieții în costum au dispărut. Guvernele care se perindă în fruntea țării, parlamentarii pe care îi alegem, toți fură într‑o veselie din banii noștri. Ai bătrâni, infectați de comunism, nu mai au o judecată bună, au pierdut busola, se spune. Trebuie să ne bizuim deci pe generațiile astea tinere, care au o altfel de gândire. Și ce fac aceste generații? Păi cam nimic. Se dau pe net și cârcotesc pe la colțuri. Pe ei nu‑i amenință nici o securitate, nici o poliție politică, nimic. Și cu toate astea n‑au curajul sau dorința de a demonstra că ei sunt altfel, că ei vor altceva, că gândesc diferit. Clasa politică își bate joc de noi și ei, presupusa noastră avangardă de normalitate, stau și‑o ard chill.
Și dintr‑o dată, când niște jurnaliști de nu-știu-unde, cu care n‑avem nici în clin, nici în mânecă, sunt asasinați de niște fanatici îndoctrinați, se umflă brusc ovăzul în tânărul român și se simte degrabă chemat să protesteze viguros în numele unui regăsit fior al libertății. Cei care au alte viziuni despre tragicele întâmplări din Franța — fie ei chiar și erudiți recunoscuți cu redutabile realizări intelectuale — sunt concediați rapid ca inoportuni cenzori ai unei libertăți care ne va duce spre o nouă (dar chiar și pentru ei nedefinită) normalitate.
Dar nu‑i nimic. Are să treacă și valul ăsta de emoție, moda asta cu șarliști și se vor putea și ei întoarce la netulburata indiferență prin care își exercită în fiecare zi libertatea de a gândi altfel.
Lasă un comentariu